E 3 dimineaţa şi în camera de gardă a Spitalului Floreasca e o agitaţie infernală. Concentraţi asupra cazurilor fiecăruia (între ei, o victimă a unei agresiuni cu o plagă împuşcată în cap, o alcoolică suicidară, un heroinoman în sevraj, o hipertensivă şi un pacient cu sepsis), doctorii şi asistenţii aleargă de la o brancardă la alta, consultă, tratează, calmează, administrează, montează, recoltează, investighează şi, mai ales, salvează.
În toată hărmălaia, unei urechi străine e posibil să-i fi scăpat comenzile rapide şi sacadate care se aud dinspre prima brancardă, rezervat întotdeauna cazurilor cele mai grave:
E în stop. Masaj! Tu! Ventilează-l! Sondă IOT! Ia-mi 10 de adrenalină! Să-mi dea cineva două seringi de 10!
Dar urechile tuturor celor din camera de gardă prind imediat din zbor cuvântul “stop” şi le simţi atenţia încordându-se, adulmecând în aer prezenţa intrusului, cel mai temut intrus care poate fi întâlnit în jungla urgenţelor.
Cu câteva ore înainte, împingeam împreună cu doctoriţa Mihai o brancardă. Structura metalică prinsese ceva viteză şi ameninţa să lovească peretele. “Stop! Stop! Stop!”, i-am atras eu atenţia, în vreme ce încercam să deviez brancarda pentru a evita impactul. “Aici în Urgenţă să nu mai spui «Stop!»”, mi-a zâmbit doamna doctor, “aici «Stop!» înseamnă cu totul altceva…”.
Zâmbetul îmi spune să mă relaxez, n-am greşit cu nimic, dar privirea serioasă îmi transmite că tocmai am aflat un lucru important, cu care nu e de glumit. În uniforma roşie de medic SMURD, cu părul negru prins în coadă şi centura militară încinsă strâns în jurul taliei, pare un luptător de guerilă angajat într-o luptă cu un duşman nemilos, gata oricând să ţâşnească din necunoscut. Între zâmbetul cald şi privirea hotărâtă sunt tot atâtea stări şi nuanţe prin care cei care lucrează în Urgenţe trec de nenumărate ori în timpul unei zile.
Pacientul de pe prima brancardă fusese adus cu mai puţin de o oră în urmă. Cearşaful care-i acoperea abdomenul mustea de sânge. Domnul în vârstă, cu pielea de cretă şi figură scheletică, de sfânt pictat într-o biserică veche de ţară, fusese supus unei operaţii de rezecţie a stomacului. În timpul nopţii, începuse să piardă sânge, iar soţia sa chemase ambulanţa. Când i-am îndepărtat pansamentul, fermoarul de capse de pe abdomen şiroia negru-sângeriu.
“Să cheme cineva de urgenţă Chirurgia!”, a fost primul lucru pe care l-a spus doctoriţa Mihai, în vreme ce un asistent îi deschidea plicul cu mănuşi sterile.
Între timp, pacientul fusese monitorizat, pansat, i se montase un cateter venos central şi urma să fie mutat la terapie intensivă pentru îngrijire şi stabilizare hemodinamică.
Nu eram acolo când s-a produs infarctul şi apoi stop-ul cardio-respirator. Vortexul care a captat atenţia tuturor m-a făcut să mă precipit spre locul din care monitorul ţiuia mai puternic decât îl mai auzisem eu vreodată. Prima imagine a fost cu Nicu, cel mai pasionat asistent pe care l-am întâlnit la Urgenţă, făcându-i masaj cardiac peste balustrada brancardei pe care, în iureşul evenimentelor, nu se mai oprise ca s-o coboare.
“Uite, are ritm!” zice cineva. “Nu, e de la masaj”, răspunde doctoriţa Mihai, întorcând scurt privirea spre monitor. “Opreşte masajul!”, îi cere lui Nicu şi în camera de gardă se lasă o secundă de linişte. “Continuă!” Şi lupta reîncepe. “Mai fă-i unul de adrenalină!”
Pacientul gâfâie, pare că încearcă şi el să contribuie la efortul medicilor şi al asistenţilor, dar eu ştiu că e doar aerul expirat forţat de presiunea mâinilor lui Nicu. “Nu! Nu pe aia! Aia nu merge. Pe ailaltă! Unde e noradrenalina? Lasă, dă-mi-o mie!” Cu o mână doctoriţa Mihai îi administrează pe venă excitantul muscular, cu cealaltă prinde laringoscopul din mâna unei asistente, apoi se poziţionează deasupra capului pacientului şi începe procedura de intubaţie ortotraheală.
“E în fibrilaţie!” aud din locul ferit pe care mi l-am ales pentru a observa tot ce se întâmplă fără să le stau în cale, pentru că nu e momentul să verific ce am învăţat în ultimele două luni de voluntariat la Urgenţă şi pe ambulanţă. “Dă-mi alea!” cere doctoriţa Mihai şi padelele sunt deja în mâinile ei. “Gel!” cere cineva. “Gelul de la EKG!” continuă telefonul fără fir. Într-o fracţiune de secundă, padelele au gel pe ele şi sunt poziţionate pe pieptul pacientului. “La o parte!”, strigă doamna doctor. “La o parte!”, transmit cei din imediata apropiere. Un brancardier trece chiar în acel moment pe lângă piciorul pacientului, privind în altă parte. Îl trag de mână: “Feriţi-vă, se dă şoc!”. Pacientul se contractă convulsiv şi imediat Nicu reia masajul, iar doctoriţa Mihai continuă să-l intubeze. “Încă o dată!”, comandă ea. “La o parte!” şi ecoul se aude din nou: “La o parte! Feriţi!”. Aceeaşi convulsie. Acelaşi masaj energic. Mă detaşez puţin şi-mi dau seama că am aterizat în platoul de filmare al unuia dintre serialele mele preferate din vremea liceului: “E.R.”.
Resuscitarea continuă până când în vocea doamnei doctor se aude un ton de uşurare: “Gata…” Apoi vocea redevine severă şi alertă. “Dia! Fă-i repede un dia!”. Pacientul începe să dea primele semne de conştienţă şi trebuie sedat mai înainte de a-şi da seama că are o sondă pe gât.
În jurul lui agitaţia nu s-a încheiat, asistenţii îi administrează medicamente, îl conectează la oxigen şi îi şterg urmele de gel de pe piept. Doctoriţa Mihai, însă, s-a liniştit. Se apleacă deasupra lui, îi cuprinde capul în mâini şi-i vorbeşte cu o tandreţe de care nu părea în stare cu cinci minute mai înainte:
“Bravo, tată! Bravo! Gata, s-a terminat de data asta… Bravo!”
Apoi şopteşte ca pentru sine: “Stay away from the fucking light…” şi pare că îşi aduce, în sfârşit, aminte că trebuie şi ea să respire. Ceva îmi spune că şi ea s-a uitat la “E.R.”.
Cu câteva ore înainte, o studentă la Medicină m-a întrebat de ce am vrut să vin să lucrez în Urgenţă. Aş fi vrut să fie lângă mine în această clipă în care moartea a ieşit învinsă din camera de gardă. “Pentru asta”, i-aş fi spus, şi i-aş fi arătat cu privirea fruntea descreţită a doamnei doctor, pe chipul căreia s-a aşternut lumina unui zâmbet.
Am citit si nu ma mir chiar deloc, ca, de asta data, nu-i nici un comentariu … O fac eu acum si am sentimentul ca fluier in Biserica … Este tare greu sa vorbesti despre cele ce-ai scris, cand de fapt, vorbele tale,Dragos, m-au dus acolo, de veghe si eu, la granita dintre viata si moarte, acolo unde, cei din afara au de pastrat tacere, sperand doar, ca fruntea unui doctor sa se lumineza de zambet …
Bravo, Dragos! Fiecare are parte de cate un “bravo” in acest eveniment, insa, poate si pentru ca am cumva experienta acestor situati, am retinut, la final, felul alert, intens, tulburator in care ai relatat o parte din aceasta garda la Urgente.
Am stat cu sufletul la gura pana la ultimul cuvant si-am simtit, simtit, simtit. Pentru ca-n fond, desi de o minte lucida ai nevoie ca sa salvezi un om, mi-e greu sa cred ca adevarata alerta nu vine din zona emotiilor. Pe care le simti, nu?
Descrierea aventurii cuvantului “stop” e cea mai buna dovada.
Bravo!
Bravo, frumos.
Hmmm… Greu de comentat asa ceva!
Asa ceva nu poti face decat dintr-o imensa pasiune, dintr-o dorinta de cunoastere, dintr-o dorinta de mai bine pentru tine si aproapele tau. Sunt convins ca nu ai fost foarte linistit in timpul acestei experiente. Pot sa pun pariu ca inima ta a galopat nebuneste in tot acel timp, pana cand pacientul a iesit din stopul cardiac, de parca-ti fusese administrat si tie macar 5mg de adrenalina…
Sa ma insel eu oare?
Mi-as dori sa fi stat si cineva foarte drag mie departe de lumina aia in 1999 …
Doctoriţa Mihai spunea: “Stay away from the fucking light…”
da’ de ce? în română nu ştia???
… fumarel … oare asa sa fie, ca doar atat ai inteles/retinut din tot ce s-a-ntamplat acolo, intr-o noapte si-n cate altele asemeni ei ?!…
Oare doar atat ajunge spre tine din zbaterea, din freamatul acestor Oameni, ce lupta cu clipele pentru a castiga o Viata …
Oare stii tu, ca Medicii sunt categoria profesionala cu cea mai mica speranta de viata?! … Si daca stii, te-ntrebi oare , de ce e dat, sa fie astfel?! Raspunsul sa-ti fie oare, doar pentru ca asa le vine, omeneste vorbind, sa dilueze o stare de tensiune maxima, intr-o alta limba a pamantului ?!… Si, ce-i cu asta?! Cantareste cat o viata recastigata intr-o clipa?!
Nu m-ai suparat, dar cat de trista sunt sa aflu ca exista oameni ce pot minimaliza un astfel de moment … ma tem, ca n-ai cum sa afli … Chiar daca ti-as dori … Spre binele tau.
Da, bine scris. Ar fi si mai bine ca atunci cand construiesti imagine, sa o faci mai des si pentru medici, altfel se vor gasi suficienti idioti sa o suduie pe “doamna doctor” sau sa o inghesuie vreo 3-4 tigani in spital, fara ca lasii de romani sa faca nimic. Doar medicii sunt niste paraziti si incompetenti ce traiesc in spitale si iau spaga, atat.
Un moment cu adevarat luminos, multumesc ca l-ai impartasit.
Si nu stiam ca-ti place E.R. Mi-e dor de tine 🙂
mulţumesc, draga mea. miss u 2, cum ar zice fumărel…
Emotionat, mai ales avand in vedere ca sunt secvente din viata reala- poate prea reala! Ma gandesc ca suntem totusi norocosi, toti cei care nu am fost pusi in astfel de situatii limita.
Trebuie sa fie totusi foarte greu sa lucrezi la urgente.
vreau sa dau like la comentariul lui dragos 🙂
ce fain ai descris tot ce s-a intamplat acolo!!! am trait fiecare clipa. 🙂
iaa uitee, vorbiţi de mine şi eu trag chiulul, fi-mi-ar capul al dracu’. da’ despre ce vorbeam de-o dădurăm în scandal???… aaa, daa.. the light and the fight, cum ar zice bucurenci..
Buna, Dragos! Ma numesc Ioana Mihai si am lucrat impreuna in garda de 08/09.02.2011. As avea si eu cate ceva de spus: 1. pacientul resucitat (de care vorbesti tu) traieste, a fost operat, este inca in terapie intensiva in stare destul de grava, dar traieste (multumesc pentru ajutor!); 2. multumesc pentru aprecieri, multumim pentru articol (mi se alatura toti cei care au fost in garda)! 3. am vrea sa te rugam – intrucat sunt niste inadvertente (asta ca sa nu le spun greseli) medicale in cele ce ai scris – sa mai stai de vorba si cu noi inainte de a scrie; exemplu: adrenalina am administrat cate 1 mg (de 5 si 10 erau seringile), se intubeaza cu laringoscopul (nu cu laparoscopul); poate nu intereseaza chiar pe toti cei care te citesc dar… cred ca ar trebui sa fie informatii corecte.Si in sfarsit 4. propozitia in limba engleza era un citat… altfel vorbesc foarte bine si corect si limba romana (literara si jargon) – multumesc de intrebare(?????)! Cam atat. Multumesc/ multumim inca o data, Dragos!
Mulțumesc și eu pentru veștile bune legate de pacient și pentru precizări – sunt binevenite (dozajul adrenalinei, recunosc, l-am pus din burtă, dar aia cu laparoscopul nu știu de unde mi-a venit, că doar știam cum îi zice…). Am și făcut modificările în articol. Adevărul e că m-am gândit să vă mai cer niște detalii de dimineață, dar garda aia a fost chiar aglomerată și nu-mi venea să vă mai bat și eu la cap cu micile mele curiozități medicale.
Mulțumesc încă o dată pentru că mă îngăduiți în mijlocul vostru. Pe curând!
bravo DOCTORE ! sa nu pleci din tara ; avem nevoie de TINE.
cind persona linga care ai trait cea mai frumoasa poveste de iubire este infrinta de cancer ce poti comenta?dorinta de a ajuta si de a lupta pentru supravietuire ia decizii neasteptate,nebanuite, pui mana pe seringa si-i faci morfina (tu care pina atunci fugea-i de ac) doar pentru a calma agonia.pot spune fara falsa modestie ca am vazut cum vine mortea ia ce doreste si pleaca.
Mi-ar fi placut sa fiu acolo…pt a vedea viata triumfand.Felicitari celor care au facut asta posibil!