Mi s-au întâmplat, în decurs de numai trei zile, trei pățanii care m-au lăsat cu gura căscată. Nu e vorba de gesturi șocante, ci de lucruri simple, de-o neliniștitoare și extravagantă civilitate.
Duminică mi-am pierdut portofelul în timp ce alergam ca să ajung la timp la un spectacol. Nu mi-am dat seama că l-am pierdut decât atunci când am primit un telefon de la o colegă. Ce se întâmplase? Un domn, Emil Ciuraru, îl găsise pe Batiștei și, deși se grăbea, și-a pierdut vremea să caute pe Google numele inscripționat pe cardurile bancare. A dat de MaiMultVerde, a săpat puțin după telefonul unei colege și a sunat. Să vă mai spun că portofelul nu era gol?
Luni mi-am început săptămâna savurând pe blogul Oliviei Steer azimele “MaiMultVerde” făcute cu mâna ei în semn de mulțumire pentru cuvântul de bun venit pe care i l-am adresat la mine pe blog săptămâna trecută. Nu este prima dată când introduc un nume în care cred în blogosfera românească și nu este nici prima dată când mi se mulțumește. Dar oamenii scriu în general un e-mail sau așteaptă să ne întâlnim (sau, ca Andi Moisescu, un domn de modă veche camuflat în blugi și tricou, dau un telefon). Gestul Oliviei, atât de simplu și de personal, este unul dintre cele mai frumoase “mulțumesc”-uri pe care le-am primit vreodată.
Marți a fost rândul unei prăvălii să mă uimească. De ceva vreme nu mai reușeam să-mi deschid stiloul MontBlanc pentru a-i înlocui cartușul de cerneală. Am amânat o vreme să fac ceva și, până la urmă, am rugat o prietenă să meargă cu el la magazinul de pe Magheru (care, aflu acum, tocmai s-a mutat pe Calea Victoriei). Domnul Gabriel Pascu, managerul magazinului, a rugat-o pe prietena mea să i-l lase câteva zile. Când a revenit, i-a oferit un stilou nou-nouț și a rugat-o doar atât:
“Vă rog să nu-l mai strîngeți foarte tare când îl închideți.”
“Nu eu îl folosesc”, i-a explicat ea.
“Atunci rugați-l pe cel care scrie cu el să nu-l mai strângă foarte tare când îl închide.”
“Atât?”, a întrebat prietena mea. “Nu vreți un certificat de garanție? Un bon de casă?” (dacă i le-ar fi cerut, ar fi fost destul de dificil, pentru că e un stilou primit în dar)
“Nu, nu e nevoie. Aveți doar grijă de el pe viitor.”, a încheiat domnul Pascu.
Am fost absolut uluit când prietena mea mi-a depus noul stilou pe birou.
“Dar stai un pic, parcă…”, am îndrăznit eu. “Așa e, e altul, e unul nou.”, m-a lămurit ea.
Și mi-a povestit toată tărășenia.
Efectul tulburător pe care aceste întâmplări l-au produs asupra mea mi-au adus aminte de o știre fictivă relatată pe coperta Codului de bune maniere al Aureliei Marinescu:
În metrou, un tânăr i-a oferit locul unei doamne în etate. De emoție, doamna a leșinat. Când s-a trezit din leșin, doamna i-a mulțumit tânărului. De emoție, tânărul a leșinat.
Chiar daca sunt mici si aparent simple, chiar cred ca toate gesturile acestea frumoase transforma si cea mai oribila zi in ceva ce merita trait!
Off topic:
As vrea sa te intreb daca stii ceva de cursurile SMURD de anul acesta si daca nu te implici!
Sunt studenta la Medicina,anul 2 si problema ar fi ca nu gasesc niciunde daca se mai tin si anul acesta si in ce perioada vor fi,etc
iti multumesc!
@Andreea, nu știu nimic. Nu sunt mai mult decât un voluntar nemedical în cadrul UPU SMURD Floreasca. Pentru detalii legate de programele SMURD cu siguranță găsești informații de contact pe site-ul SMURD sau al Fundației pentru SMURD.
Pentru oricare alta civilizatie da, sunt gesturi marunte, pentru a noastra civilizatie insa, sunt gesturi uriase si sunt cu atat mai mult demne de apreciat.
Respectul meu!
ma bucur ca mai exista astfel de oameni
Frumoase păţanii, la cât mai multe!
Şi uite că o un fel de păţanie mi s-a întâmplat şi mie astă-noapte, păţanie care încă mă lasă cu gura căscată. Am avut un fel de vis în care tu Dragoş erai prezent, parcă erai într-un fel de misiune (îmbrăcat într-o şalopetă verde), întâmplarea se petrecea undeva la ţară, în locurile mele natale (un pic mai la nord de Putna lui Ştefan) şi ce-mi aduc aminte cel mai bine este că aveai cizme de cauciuc roşii! Şi cam atât, discutam ceva şi ne bucuram de privelişte!
Probabil un vis tot ar rămâne ziua în care te-aş vedea ‘face to face’, poate şi fără cizme roşii, că de altfel nu ‘te cunosc’ decât de ‘aici’.
Toate cele bune Dragoş,
Anca