Ce întâmplare fericită ca, la numai două zile după seara petrecută la Cluj cu Radu Preda și amintirile sale despre Petre Țuțea, să-l pot asculta la Sibiu pe Gabriel Liiceanu vorbind despre “continentele insomniei” lui Emil Cioran.

Spun “întâmplare”, pentru că tema inițială a conferinței lui Liiceanu, “La ce bun să faci binele?”, a fost schimbată în ultimul moment. Anul acesta este centenarul Cioran, așa că omagierea lui la Sibiu a fost mai mult decât nimerită.

Nu l-am citit pe moralist în liceu, când îl citeau (mult și prost) numeroși dintre prietenii și colegii mei. L-am descoperit după 18 ani și revin oricând cu plăcere la textele sfâșietor de frumoase ale acestui Iov contemporan, cum l-a numit foarte bine Gabriel Liiceanu. Cioran a fluierat în biserica tuturor comodităților noastre spirituale și a pus întrebări necesare despre libertate, luciditate și Dumnezeu.

Faptul că azi, cel puțin în România, devine canonic e, pe undeva, ironic și nu face ca provocările lui să fie nici pe de parte epuizate. Există o lectură apologetică a lui Cioran, care încearcă să descopere în el nu doar revolta lui Iov, ci și supunerea din urmă a acestuia în fața Dumnezeului veterotestamentar. M-am bucurat să văd că Gabriel Liiceanu nu a mers atât de departe. De altfel, cei doi par să se întâlnească în rătăcirile lor de la dreapta și de la atât de comoda credință.

Emil Cioran n-a avut “ni Dieu ni maître”, după o vorbă a lui Léo Ferré, fără ca asta să însemne că nu a fost un om profund religios (“On ne peut vivre ni avec Dieu ni sans Dieu”, scrie în Caiete), dar, spre deosebire de Iov, a înțeles că dialogul adevărat nu se poate purta în genunchi.

Tags: cioran, continentele insomniei, credinta, dumnezeu, emil cioran, festivalul international de teatru de la sibiu, gabriel liiceanu, leo ferre, religie, sibiu