Am ajuns la TIFF ieri dimineață, puțin dormit după aniversarea MaiMultVerde de marți seară. Mai fusesem la Cluj duminică, de Ziua Mediului, dar foarte pe fugă.
Am avut ghinionul să încep vizionările cu un film foarte prost făcut, Demascarea (de Nicolae Mărgineanu). Deși subiectul este atât de puternic, încât ai zice că n-ai cum să-l ratezi, performanța cinematografică este jenantă. O succesiune de talking heads, filmate cu o mână de amator (personajul se înclină spre cameră, sharf-ul rămâne undeva în spate zeci de secunde) și două-trei voice-over-uri școlărești citite ca la televiziunea România de mâine. Finalul misticoid întregește acest rateu rușinos.
Am auzit că părerile sunt, totuși, împărțite. Sunt convins că cei mai mulți dintre cei care au fost impresionați de film știau prea puține despre fenomenul Pitești, cea mai macabră experiență a infernului represiv comunist. Pentru ei, povestea în sine, cu detaliile ei abonimabile, va fi fost suficientă pentru a-i ține în priză. Înclin să cred că pe asta a și mizat regizorul atunci când a ales această soluție extrem de comodă.
Dar ce film extraordinar putea fi făcut pornind de la această poveste cutremurătoare… Poate că, în viitor, un cineast mai îndrăzneț va uita încercarea lui Mărgineanu și va face filmul adevărat pe care martirii care au trecut prin infernul creat de Țurcanu (nu numai la Pitești, ci și în alte pușcării comuniste, inclusiv în coloniile de la Canal) îl merită.
Mi-am luat apoi revanșa cu Oxigen (regia: Hans Van Nuffel), un film belgian înscris în competiția oficială. O poveste emoționantă, spusă cu o sensibilitate rară. Mi-a adus aminte de cartea lui Schmitt, Oskar și Tanti Roz, dar ce bine că au lipsit aproape cu totul accentele patetice. Iar finalul în coadă de rândunică (despre care mă temusem că va eșua într-o rezolvare facilă) a fost minunat.
De la Ursul (lui Dan Chișu) am plecat. Nu m-au prins nici actorii, nici dialogurile, nici gag-urile, deși povestea nu e rea deloc. Dar nu l-am văzut până la capăt, așa că nu mă pronunț.
Mi-a părut rău că am ratat Pina (lui Wim Wenders), a fost imposibil să mai găsesc bilete, și Viața peștilor (lui Matías Bize), care a rulat cu o seară înainte, când eram încă la București. Mi-a povestit Monica Bârlădeanu cum l-au urmărit, cu lacrimi în ochi, peste 1000 de oameni în Piața Unirii. M-am bucurat pentru Matías, un fost câștigător al Trofeului Transilvania pe care l-am cunoscut acum patru ani în Chile. Este un regizor neverosimil de tânăr pentru maturitatea cu care face filme.