Al doilea lung-metraj al lui Tică Popescu (foarte diferit de primul) mi s-a părut, deocamdată, cel mai bun film românesc din festival. Alexandru Baciu și Răzvan Rădulescu au construit cu mare atenție la detalii portretul unui obsesiv-compulsiv la vârsta a doua, interpretat genial de Vlad Ivanov. Emilian, patron de mică tipografie, aflat la a doua căsătorie, workaholic, fixist și tipicar, întreține două familii (cea a fostei și cea a actualei neveste) și este obișnuit să simplifice relațiile și oamenii la valoarea lor în bani.
Comportamentul maniacal își face simțită prezența încă din primele scene și se amplifică într-un crescendo pasionant pe măsură ce ies la iveală conflictele lui Emilian cu fiul lui din prima căsătorie, cu ceilalți membri ai familiei, cu colegii, cu clienții, cu vecinii și chiar și cu ceilalți șoferi. Cu toate acestea, dezlănțuirea finală m-a luat prin surprindere. Mă așteptam, e drept, la un raptus, dar nu la ceva atât de atroce. Nu vă speriați, nu e vorba de sânge sau de viol, adevărata violență a scenei nu este cea fizică. Nu vă spun mai mult, vă las să vedeți singuri filmul.
Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost lungimea filmului. Cred că povestea ar fi avut de câștigat (nu doar în calitate, ci și în public) dacă ar fi fost montată ca un mediu-metraj. Așa cum e acum, se înscrie în tempo-ul cu care regizorii românii ne-au obișnuit în anii din urmă. Dacă ai exercițiu, nu e deranjant, dar parcă e, totuși, păcat.
După Felicia înainte de toate, Principii de viață este o nouă piesă din puzzle-ul multifațetat al disfuncționalei familii românești. Sunt filme necesare, mă bucur că sunt și bine făcute.
Si Amador-ul lui Aranoa? Nu? Ah… Pacat!
Nici Aripi de Foc? La fel de special ca si regizorul.
Eh, ce greu e sa alegi 🙂