Nu e niciodată prea târziu pentru a-ți reaminti arta conversației.

Ai observat, ultima dată când ai urmărit un talk-show la una dintre televiziunile “de știri”, că oamenii nu discută unul cu celălalt, ci, cel mai adesea, unul în pofida celuilalt? Iar asta nu se întâmplă de ieri, de azi și nici nu ține de specificul local.

În America anilor ‘60 istoricul de artă Stringfellow Barr descria ce vedea la televizor ca pe un

“un schimb rapid de monologuri care reușesc să evite subiectul în discuție, asemenea vaselor care trec unul pe lângă celălalt în noapte”.

În greaca veche, “dialegesthai” însemna a vorbi “cu” sau “prin”, nu “în pofida” și nici “în ciuda”. Știu că nu-ți spun vreo noutate, dar nu la televizor e de găsit dialogul. Dar atunci unde?

În universități? La Academie? Pe TVR Cultural? Slabe șanse. Aici dialogul este cel mai adesea un pretext pentru etalarea erudiției, a unui vocabular baroc și a unei totale lipse de interes pentru opinia celui din fața ta. Nici sminteala asta nu e vreo noutate. Același Barr scria în 1968 că

“ne sufocăm intelectual din cauza unei false eleganțe care disprețuiește cuvântul onest și clar format din patru litere. Și nu e vorba doar de cuvintele obscene, sute de cuvinte splendide formate din patru litere așteaptă să ne servească. E posibil oare ca noi, vorbitorii, să fim oprimați de o bănuială subconștientă că, de fapt, nu avem cu adevărat nimic de spus și că acest nimic va fi luat drept conversație numai dacă-l spunem elaborat?”

E o întrebare care mi-a trecut de multe ori prin cap în anii de școală sau la conferințele unor intelectuali pe care îi admir, dar pe care uneori mi-e târșă (ce cuvânt frumos!) să-i mai urmăresc.

În Dialogurile sale, Platon îl pune pe Socrate să “moșească” ideile din mintea și din sufletul celor cu care discută. El nu argumentează împotriva, ci împreună cu ei, într-o încercare comună de a descoperi adevărul. Această metodă de cercetare, dialogul socratic, este cea mai importantă moștenire pe care Platon a lăsat-o civilizației noastre. La prima vedere nu e mai mult decât o vechitură inutilă, dar scoasă din ladă, desprăfuită și folosită cum se cuvine, este unul dintre cele mai puternice instrumente care ne pot ajuta să deosebim binele și răul.

Știi unde mai poate fi găsit în zilele noastre dialogul socratic? În conversațiile cu prietenii. Dacă nu mă înșel, ultima dată când cineva apropiat ți-a cerut sfatul într-o problemă importantă, nu te-ai certat cu el, nici nu i-ai pus etichete, nici nu i-ai vorbit de sus, ca unuia care n-a citit sau n-a văzut sau n-a trăit la fel de multe ca tine. Din contră, ai încercat să-l ajuți să ia cea mai bună hotărâre și, deși poate aveai deja o opinie în legătură cu asta, nu i-ai comunicat-o sec, ca pe o sentință, ci te-ai silit să ajungi împreună cu el la o concluzie. Și uneori s-a întâmplat să-ți nuanțezi sau chiar să-ți schimbi și tu opinia în timpul conversației în lumina ideilor care au ieșit la iveală din acest pas în doi. Adevăratul dialog este un dans al ideilor.

În anii ’50, filosoful Mortimer Adler, împreună cu Robert Hutchins, pe atunci președinte al Universității din Chicago, au avut ideea de a reprezenta istoria civilizației occidentale ca pe o mare conversație între gânditorii ale căror idei au influențat politic, economic și social ultimele două milenii și jumătate. S-a născut astfel colecția Marilor Cărți, pe care Encyclopaedia Britannica le-a editat în 54 de volume. Numai că, închise între copertele cartonate, aceste idei riscau să rămână necunoscute celor care aveau cea mai mare nevoie de ele, oamenilor politici și oamenilor de afaceri care conduc lumea din zilele noastre.

O anecdotă povestește că un jurnalist le-ar fi spus celor doi:

«Cei la care vreți ca aceste idei importante să ajungă sunt oameni ocupați. Nu le dați „marile cărți”, dați-le „marile paragrafe”.»

Așa a intrat în conversație un al treilea visător, omul de afaceri Walter Paepcke, care a pus bazele Institutului Aspen pentru Studii Umaniste, un loc unde liderii din politică și din afaceri se adună timp de o săptămână pentru a discuta, departe de presă, cu pasiune, dar fără ură, fără răutate, fără atacuri sub centură și fără invective, adică în cea mai bună tradiție a dialogului socratic, textele fundamentale ale civilizației noastre.

Ți se pare o idee nebunească? Află că, numai în ultimii ani, atât Madeleine Albright, cât și Condoleezza Rice, ca să-ți dau doar două exemple, s-au supus acestui exercițiu.

Institutul Aspen există de mai bine de cinci ani și în România. La începutul primăverii am avut privilegiul de a participa la un astfel de seminar la Susai. Între cei împreună cu care am reluat marile texte pe care cursurile insipide ale unor profesori le nedreptățesc și astăzi în facultăți, s-au numărat bancheri, oameni de afaceri, diplomați și activiști civici.

După ce ne-am eliberat de reflexele gălăgioase ale controversei de tip talk-show, ajutați de inspiratul nostru moderator, d-rul Todd Breyfogle, directorul seminariilor Aspen din SUA, ideile au căpătat forță proprie, curgând de la una la cealaltă, iar dialogul a început să semene tot mai mult cu un ecou al acelei Mari Conversații în care lui Adler și lui Hutchins li s-a părut că au întrezărit esența civilizației.

Platon ar fi spus că, de fapt, nu am făcut nimic altceva decât să ne amintim ce înseamnă cu adevărat să dialogăm.

Era o ceață prin care nu vedeai nimic în dimineața de duminică în care ne-am luat cu toții rămas bun, dar se simțea că în mințile și în sufletele noastre Dialogul făcuse deja puțină lumină.

:: The One, mai 2011

Tags: adevar, aspen, aspen institute, aspen seminars, condoleezza rice, dialog, dialogul socratic, encyvlopaedia britannica, filosofie, good society, great books, institutul aspen, libertate, madeleine albright, marile carti, mortimer adler, platon, robert hutchins, seminarul aspen, societatea, socrate, stringfellow barr, susai, todd breyfogle, university of chicago, walter paepcke