Mi-a adus Oana Pellea aminte că astăzi era ziua de naștere a lui Octavian Paler și de cât de mult iubea el marea:

De dimineață, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costinești, unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieșind din valuri, pe nisipul cald. Abia depășisem treizeci de ani. Închiriam două camere într-o casă țărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiază jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru și îl mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama bronzată cu zeama roșie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini și jucam mai departe.

Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeași, invadată de alte trupuri bronzate, diminețile trebuie să fie și acum, acolo, dimineți fără cer, iar marea se clatină, cu siguranță, la țărm, la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Și, firește, vor rămâne tot așa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata și teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăța niciodată, natura uită tot, chiar și pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent.

(Autoportret într-o oglindă spartă)

Aceeași stare am regăsit-o într-un clip realizat post-mortem după cântecul unui alt mare melancolic, Jacques Brel:

Tags: jacques brel, la cathedrale, marea, oana pellea, octavian paler