Ultima seară la TIFF mi-a rămas în suflet ca o scenă din Nuovo Cinema Paradiso.
Cu Ozana Oancea, una dintre actrițele pe care le admir din noul val românesc
Aproape o mie de oameni au urmărit în decorul de burg medieval al Pieței Unirii din Cluj-Napoca, pe un ecran gigantic, “Mine vaganti”, povestea dulce-amăruie a doi frați dintr-o respectabilă familie italiană care se pregătesc, fără să știe unul de celălalt, să le spună părinților că sunt homosexuali. Comedia erorilor și de situații care decurge din această intrigă simplă e savuroasă, dar cu adevărat memorabilă a fost atmosfera din Piață: s-a râs enorm, cu hohote chiar, la scenele ingrate în care mentalitatea burgheză era pusă la grea încercare de cultura “out & proud”, dar și la replicile de un umor nebun care-i făceau pe părinții celor doi frați să pară de-o înapoiere imbecilizantă.
Privindu-i pe spectatori (mulți dintre ei clujeni) fredonând și dând din cap relaxați pe “Una notte a Napoli”, în versiunea celor de la Pink Martini, dar și pe hit-ul fetelor de la Baccara, “Sorry, I’m a lady”, în vreme ce pe ecran se produceau artistic trei dive păroase, mi-am adus aminte de articolele din presa clujeană de acum opt sau nouă ani, care comentau scandalizate vestimentația prea fistichie a directorului artistic al festivalului, sau de incidentul dintr-un club al cărui nume l-am uitat între timp, când un grup de organizatori, invitați și voluntari ai festivalului au fost poftiți afară pentru că mai multe cupluri de băieți și de fete se sărutaseră și dansaseră împreună.
Clujul datorează, probabil, TIFF-ului la fel de multe cât datorează și festivalul de film capitalei Ardealului. S-au maturizat împreună și fiecare a învățat câte ceva de la celălalt. Anul acesta, TIFF-ul a împlinit zece ediții. Ce a pierdut în exclusivism și intimitate, a câștigat în popularitate și strălucire. A depășit câteva importante festivaluri din regiune și se pregătește să se măsoare cu Sarajevo și cu Karlovy Vary.
După proiecție, ne-am strâns în jurul ultimei sticle de șampanie și al câtorva cireșe pietroase împreună cu Mihai Chirilov, cel care face încă de la prima ediție selecția filmelor, Corina Șuteu, directorul ICR New York, și criticii de film Codruța și Andrei Crețulescu. Ni s-au alăturat Jay Weissberg, cel care a semnat primele cronici la filmele lui Puiu și ale lui Mungiu în Variety, și Tudor Giurgiu, autorul și președintele TIFF-ului. A urmat o conversație delicioasă presărată cu opinii despre film, dar și cu nelipsitele bârfe de industrie, unele mai savuroase decât altele.
Astfel de întâlniri și de conversații fac tot șarmul acestui eveniment, care nu e doar un festival de film, e și un festival de lume bună. Îmi vine în minte un alt exemplu. Probabil că aș fi văzut ultima peliculă a lui Mitulescu și la București, dacă aș fi ratat-o la Cluj, dar o conversație ca cea despre seducție și seducători pe care am purtat-o, după ce am văzut “Loverboy”, cu Monica Bârlădeanu și cu Diana Dondoe n-ar fi fost posibilă în altă parte decât la TIFF.
Anul acesta, marele absent a fost Alex. Leo Șerban. Adevărul e, însă, că Leo a fost mai prezent ca oricând, nu doar pe buzele tuturor, pe ecranele cu fotografii din anii trecuți sau în conceptul bursei care-i poartă numele și pe care TIFF-ul, cu sprijinul lui Bobby Păunescu, o va oferi în fiecare an unui tânăr cineast român, dar mai ales în atmosfera efervescentă care însuflețește Clujul și care-l face incandescent zece zile pe an. Lui Tudor Giurgiu și lui Mihai Chirilov le-a reușit un festival pe gustul și pe sufletul lui Leo. Nu cred că există un requiem mai potrivit decât acesta.
Despre filmele pe care le-am văzut la TIFF anul acesta am scris deja pe blog și pe Twitter. O să reiau doar recomandarea ca, dacă vă întâlniți anul acesta cu producții nordice, să le dați cu încredere o șansă, iar, dintre filmele românești, să nu ratați “Principii de viață” și nici “Visul lui Adalbert”.
În anii fără soț, în țara mea se întâmplă trei minuni pe an: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și Festivalul Internațional de Muzică “George Enescu” (care împlinește anul acesta 20 de ediții). Fiecare ar putea fi câte o culoare pe drapelul unei Românii mai bune și mai culte. Cei care le fac nu sunt nici sfinți, nici eroi. Sunt oameni care știu ce ocean de muncă separă visele de realitate. La fiecare sfârșit de Sibiu, de TIFF, de Enescu îmi vine să mă duc și să le strâng mâna.
:: The One, iulie 2011