(Aventuri din Carpați, prima parte)
Frate, ce-i chestia aia?!?
Se zice că filosofia s-a născut din mirare. Din mirarea prietenului meu s-a născut un potop de toată frumusețea. Prognoza era cât se poate proastă pentru toată săptămâna. Din București am ieșit pe un cer senin, dar spre Pitești am văzut un fel de tornadă orizontală apropiindu-se de autostradă. Nici n-am apucat să ne bem cafeaua în benzinăria unde oprisem că norul lung și cenușiu s-a așezat deasupra noastră și a început să toarne o răpăială diluviană.
N-a fost ușor să găsesc parteneri pentru această călătorie, cei mai mulți prieteni s-au dat loviți sau ocupați (alții au acuzat lipsa de condiție fizică, atitudine, după cum se va vedea, destul de prudentă din partea lor). Singurul care a răspuns “Prezent!” la apelul nominal a fost Omid, prietenul meu persan, studinte în Arhitectură, care n-a urcat cu rucsacul nici în munții Iranului, dar căruia i s-a părut tentantă escapada în Carpați. E drept că reprezentarea lui despre urcatul pe munte era puțin diferită de ceea ce aveam eu în minte, dar, spre cinstea lui, nu mi-a reproșat ulterior că am abuzat de această naivitate.
Așa că marțea trecută m-am trezit la 5, am încărcat rucsacii și cortul în ASX-ul luat în test-drive de la Mitsubishi și pe la 7 am plecat spre Apuseni.
Potopul care ne-a prins pe autostrada București-Pitești a ținut până aproape de Rîmnicu Vâlcea. Apoi soarele s-a jucat cu noi până spre Rânca. Șoseaua Transalpină, în schimb, am găsit-o scăldată într-o ceață lăptoasă prin care nu se vedea mare lucru. Când s-a mai luminat, am prins un singur cadru mai acătării:
La Obârșia Lotrului (foto jos) a ieșit iar soarele, care a tot făcut cu schimbul cu o gașcă de nori fioroși până pe fâneața din Brădești, unde am pus pe la 9 și jumătate seara cortul. Norii au fost, totuși, amabili și n-au mai lăsat să cadă nici măcar un strop de ploaie tot drumul.
Apusul l-am prins pe drum, mascat de câțiva nori blajini care nu mai păreau deloc amenințători:
Abia când s-a lăsat seara, după ce tocmai scosesem izoprenul pe iarbă și mă pregăteam să fierb o supă la primus, o ceață densă și grea ca iaurtul de bivoliță ne-a luat ostateci în mai puțin de câteva minute. Din ceață s-au format stropi și deodată eram iar în mijlocul potopului de pe autostradă.
Ne-am refugiat în cort, unde Omid a gustat experiența cazonă a saunei produse de folosirea primusului sub supratentă și a început să înțeleagă că între corturile sultanilor și iglu-ul meu sunt câteva clase diferență.
Despre insectarul care ne-a ținut companie în iarba înaltă de pe dealurile Brădeștilor și despre cum am ajuns să ne temem de ardeleni chiar și când ne fac daruri, în episodul următor.
:: Teme-te de ardeleni chiar și când îți dau sfaturi (a doua parte) | Cum am intrat la apă pe Cheile Râmețului (a treia parte) | Brâna Caprelor (a patra parte) | Vânătările Ponorului și Huda lui Papară (a cincea parte) | Alcoolismul s-a născut la sat (a șasea parte) | Istoria suferinței (a șaptea parte) | Oameni de toată isprava (a opta parte) | Ce i-a uimiti pe brădeșteni (ultima parte)
fotografia – bunicica . textul e … apa de ploaie 🙂
Apusenii sunt coup de foudre. Mereu te iau prin surprindere. Iar ardelenii de pe piscurile Apusenilor se numesc moţi. 🙂
Am si eu o intrebare pentru Valeria: cum ar trebui sa fie textul?! In genul lui Kerouac sau Franzen…. Poate il rescrii tu avand la baza faptele prezentate. Chiar ar fi dragutz sa vedem ce scriitori nedescoperiti mai bantuie prin blogosfera.
In rest, toate bune.
Ar fi chiar dragut daca ai indrazni sa ma inviti in drumetiile tale. foarte foarte frumoase pozele publicate…
@Anamaria mă gândesc, deocamdată prefer să mă bucur de locurile astea în compania unuia sau a doi, trei prieteni. Dar sper să reușesc să-i inspir pe alții să se organizeze și să pornească spre munți.