Despre o spaimă dătătoare de viață
Octavian Paler scria în jurnalul său mexican că,
“lângă o mare, în timp ce soarele domnește singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nicio retorică pentru a da un înțeles vieții. Trupul singur umple lacunele filosofiei. El găsește o mângâiere într-un adevăr care pe filosofi nu-i satisface: că există.”
Mi-am reprezentat întotdeauna paradisul ca pe o vacanță nesfârșită la malul mării, cu acces nelimitat la o bibliotecă. În ciuda avertismentelor medicilor dermatologi (pe care vă sfătuiesc, de altfel, să le luați cât se poate de în serios), nu-mi pot imagina un început bun de an sau o vacanță de vară departe de reflecția soarelui dogoritor în oglinda valurilor.
Oricât aș fi de ocupat (în ultima vreme m-am specializat în concedii petrecute vorbind la telefon sau scriind mailuri), peisajul marin reușește de fiecare dată să mă liniștească și să mă reconecteze cu mine însumi. Chiar și cea mai agitată mare îmi inspiră un calm atroce, pe fondul căruia marile întrebări, marile regrete și marile speranțe se detașează de zgomotul cotidian și mă cheamă la judecată.
La limanul câte unei mări, am dormit, am cântat și am petrecut cu prietenii, am făcut dragoste, am iubit, am plâns, am citit, dar cel mai adesea am stat de vorbă cu mine însumi. Am avut naivitatea să cred, cum spune în “Autoportret” același Paler, că “la mare nu există decât prezent”. E adevărat, urmele trecerii noastre nu rămân multă vreme pe nisip și nu se văd decât pentru câteva clipe în apă, dar astăzi mi se pare că abia această ștergere face ca trecerea noastră să pară nu doar ireversibilă, ci și neînsemnată. În prezentul continuu al mării nu e loc pentru trecutul nici unuia dintre noi.
La sfârșit de iunie, am petrecut câteva zile pe mica plajă din fața unei foste cherhanale grecești în compania unei cărți minunate, “Staring at the Sun”, a doctorului Irvin D. Yalom, profesor emeritus de psihiatrie la Stanford. La aproape optzeci de ani, gânditorul existențialist scrie despre o temă cu care s-a confruntat în decenii de terapie și de viață: teama de moarte.
Admit că nu sună ca o lectură ideală pentru vacanță, dar eu nu știu un loc mai potrivit decât nisipul de la marginea mereu alteia și veșnic aceleiași mări pentru a reflecta asupra singurei certitudini care ne unește pe toți:
“Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului.”
Puțini terapeuți sunt pregătiți să ia această anxietate, “mama tuturor religiilor”, cum o mai numește bătrânul doctor de suflete, drept ceea ce este. Sunt mulți cei care preferă să o trateze ca pe un simptom, ca pe o sublimare a altor porniri, temeri, fracturi ale inconștientului. Yalom insistă, însă, că, “ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome”, teama de moarte “este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre”.
Pentru că nu poate recurge nici la ipoteza existenței unei ființe supranaturale, nici la ipoteza vieții veșnice, terapia existențialistă are puține instrumente la îndemână cu care poate combate teama de moarte. Dar tocmai aceste constrângeri fac acest eseu terapeutic mai seducător și mai captivant.
Când își plânge prietenul mort, rătăcind prin pustiu
(“Muri-voi oare și eu? Oare nu mă așteaptă aceeași soartă ca pe Enkidu? Spaima mi s-a cuibărit în inimă: mi-e frică de moarte…”),
Gilgamesh vorbește pentru noi toți. Iar cuvintele doctorului Yalom picură ca un balsam peste rănile tuturor celor care au tremurat măcar o dată la perspectiva întâlnirii imposibile cu cea cu care nu putem fi niciodată în același timp și în același loc: propria moarte.
Am să vă las să descoperiți singure răspunsurile convingătoare pe care bunul terapeut le oferă celei mai mari nelininiști care ne poate bântui vreodată și am să ilustrez unul dintre aceste răspunsuri, acela că fizicalitatea morții ne distruge, dar că ideea morții ne salvează, cu o amintire care mă face să prețuiesc și mai mult frumusețea crudă a fiecărui răsărit și a fiecărui apus la malul mării.
Puțină lume știe povestea titlului unei emisiuni despre viața echilibrată pe care am realizat-o acum câțiva ani pentru TVR. O prietenă la care țineam enorm și căreia îi datorez mult din ceea ce sunt astăzi, s-a stins acum mulți ani pe patul unui spital de oncologie. Într-una din ultimele ei zile, apropiații care o vegheau au întrebat-o dacă-și dorește ceva. Își dorea, îi era poftă să mânânce o prăjitură. La chioșcul spitalului nu erau decât savarine. I-au luat una și, în timp ce o mânca, au întrebat-o dacă e bună .
“E bună”, le-a răspuns ea, “e bună ca viața.”
:: The One, august 2011
Sper să nu deranjeze remarca, dar “reflecția soarelui” și “calmul atroce” nu sună bine, indiferent cum aș citi textul. Poate ar fi mai bine “reflexia soarelui” și un “calm desăvârșit, nemărginit”?