Bărbatul mic de statură întins cu fața în sus pe marginea drumului are capul năclăit de sânge. Lângă oamenii adunați în jurul lui, se vede un scuter căzut. Omid, tovarășul cu care mă întorceam dintr-o escapadă în Carpați, scoate un „Îghhhh…” și întoarce instinctiv capul. Încetinesc puțin, arunc o privire și decid să merg mai departe, ca să nu mai îngroșăm și noi mulțimea de gură-cască. În secunda în care depășesc locul accidentului, înregistrez mai bine ce-am văzut, sau, mai bine zis, ce n-am văzut. Două chipie de polițist, dar niciun paramedic. Îmi dau seama că șansele ca cineva să știe cum să acorde primul ajutor sunt minime. Trag pe dreapta, îl rog pe Omid să închidă mașina și alerg.

De aproape, se vede că bărbatul e încă în viață.

„Aveți nevoie de un guler cervical?”,

îl întreb pe unul dintre polițiști, care stătea fără să pară că știe ce are de făcut. După cele șase luni în care am făcut voluntariat la SMURD București și la Floreasca, mi-am dotat mașina cu gulere cervicale și cu balon de ventilație. Nu au ce să caute în trusa de prim ajutor a unui șofer obișnuit, dar, dacă știi ce să faci cu ele, poți acorda primul ajutor mult mai eficient.

„Sunteți doctor?”,

vine răspunsul polițistului, cu un ton de ușurare. „Nu, dar am fost voluntar SMURD. Ați chemat salvarea?”, îi spun în vreme ce mă aplec lângă bărbatul căzut și-i prind capul în palme, imobilizându-l.

„Cum vă simțiti? Cum vă cheamă?”, îl întreb, „Trebuie să stați liniștit, să nu vă mișcați, e foarte important să nu vă mișcați, o să vină în curând salvarea și o să vă ducă la spital”.

Omul bolborosește ceva greu inteligibil, care poate fi tradus ca „N-am nimic, mă doare capul.”

„E beat”, comentează cineva din jur.

Într-adevăr, pare băut, dar asta contează mai puțin acum. Ploaia măruntă se transformă în firișoase sângerii pe mâinile mele și mă gândesc că am făcut rău că n-am oprit o secundă să-mi iau o pereche de mănuși de unică folosință din mașină (da, am și așa ceva în portbagaj, tot după experiența de la Floreasca). Decid să le dau oamenilor o sarcină ca să mai eliberez locul.

„Are cineva o pătură? Nu se poate să-l lăsăm așa în ploaie.”

Cererea mea are efect, oamenii încep să parlamenteze și vreo trei pleacă după pături.

Deodată, simt că bărbatul zvâcnește voluntar, încearcă să se ridice de pe jos.

„Vă rog mult, încercați să nu vă mișcați, e posibil să aveți fracturi la coloană sau la bazin, e foarte periculos să vă mișcați”, îi spun în vreme ce îi țin cu hotărâre capul.

Din bolboroseala care urmează, deduc că nu e de acord, dar pentru moment se liniștește. Sosește pătura, Omid o ia și o face sul. Îmi dau seama că vrea să i-o așeze sub cap, un gest reflex, dar complet greșit într-o astfel de situație.

„Nu, în niciun caz sub cap, întinde-o pe el”.

Mă gândesc să-l rog pe Omid să-mi aducă un guler cervical din mașină ca să-mi eliberez mâinile și să-i pot examina capul, dar bărbatul zvâcnește din nou.

„N-am nimic, lăsați-mă în pace!”, rostește cu greu.

E evident că a băut foarte mult. Încerc să-l liniștesc, intervin și polițiștii, dar nu reușim să ne înțelegem cu el. Până să mă gândesc dacă merită sau nu să-l imobilizez cu forța (în stare în care e, nu poate fi bănuit că judecă limpede, iar o mișcare greșită îi poate fi fatală), omul se zmucește serios și se ridică în capul oaselor. Apoi, tremurând tot, se ridică în picioare. Se clatină serios și puțin lipsește să nu cadă, nu știu dacă e de la alcool sau de la traumatismele suferite, așa că încerc iar cu vorba bună:

„Vă rog frumos, e foarte important să stați liniștit. Trebuie să vă vadă un medic. E spre binele dumneavoastră.”

Îmi aduc aminte de toate momentele trăite la Floreasca în care doctorii și asistenții de la Urgență încercau să comunice cu pacienții aflați în stare de ebrietate sau sub efectul drogurilor. Nu întotdeauna reușeau. În cele din urmă, îmi admit și eu înfrângerea și, asigurându-mă că sosirea unui echipaj profesionist de prim-ajutor e iminentă, îl las pe bărbat în grija polițiștilor, găsesc o cișmea unde mă spăl temeinic pe mâini cu săpun și îmi văd de drum.

Nu-mi pare rău că intervenția mea nu a fost „salvatoare” în adevăratul sens al cuvântului. Am luat-o ca pe o încercare care mi-a ieșit în cale ca să mă pregătească pentru situațiile în care noțiunile elementare de prim-ajutor chiar fac diferența între viață și moarte. Calmul cu care am știu să reacționez, faptul că mi-am adus aminte care sunt primele precauții care trebuie luate în cazul unui accident auto nu țin de cine știe ce sânge rece, de care nu-mi amintesc să mai fi dat vreodată dovadă în viață. Ele se datorează unui curs de prim-ajutor pe care l-am urmat anul trecut și celor șase luni în care am făcut voluntariat o zi sau o noapte pe săptămână în cadrul SMURD București, în cadrul unui program coordonat de doctorul Bogdan Oprița.

Dintre toate lucrurile pe care le-am învățat de-a lungul vieții, cunoștințele deprinse alături de medicii, paramedicii și asistenții SMURD mi se par astăzi cele mai prețioase. Am chibzuit că cel mai potrivit mod de a le spune „Mulțumesc!” ar fi printr-un program care să aducă în atenția tuturor românilor aceste informații salvatoare de viață. Am avut bucuria ca această idee să-și găsească susținători în cadrul echipei ING Asigurări, care a pregătit, împreună cu Pro TV și cu Dana Rogoz, o serie de lecții de prim ajutor pe care le veți putea urmări începând cu 5 noiembrie, în fiecare sâmbătă pe Pro TV, imediat după „Ce se întâmplă, doctore?”. Îmi doresc și vă doresc să luați folos, așa cum am făcut-o și eu, din fiecare dintre aceste lecții.

:: The One, noiembrie 2011

Tags: 112, emisiune, ING Asigurări de Viaţă, lectia de prim ajutor, lectiadeprimajutor.ro, pro tv, proceduri, program, sarbatori, situatii de urgenta, smurd, the one