Îmi făceam bagajele pentru o vizită scurtă în România când mi-am dat seama că-mi lipsește ceva. Căutam distrat o cheie care nu există, cheia de-acasă.

După ce m-am mutat de la ai mei, am locuit întotdeauna cu chirie pentru că mi-au plăcut centrul, arhitectura veche și provizoratul. De hogeacul din Maria Rosetti, unde am locuit în ultimii trei ani și jumătate, m-am îndrăgostit, însă, iremediabil. În locul meu s-a mutat unul dintre prietenii mei cei mai buni și, deși mi-ar fi părut mai rău dacă ar fi ajuns să locuiască acolo un străin, când l-am vizitat astă-toamnă, am avut o senzație stranie, ca și cum l-aș fi văzut pe stradă la braț cu o fostă iubită.

Când călătorești, înainte să o iei la drum spre casă, între lucrurile pe care verifici dacă le ai cu tine se numără și cheia. Așa se face că, înaintea plecării din campus, m-am surprins căutând cu privirea cheia de-acasă, de la București. Uneori înregistrezi mai bine realitatea într-un astfel de plan detaliu decât într-o privire de ansamblu. Mi-am dat seama că de orașul în care m-am născut nu mă mai leagă, de fapt, nicio cheie. Nici de la casă, nici de la mașină, nici de la scuter, nici măcar de la bicicletă.

Le povesteam prietenilor această constatare melancolică și Ioana i-a găsit iute remediul. “Știți ce să-i faceți cadou la plecare?”, le-a spus alor mei. “O cheie!”

Tags: bucuresti, cheie, plecare, stanford