Cum să reaprinzi scânteia în relația ta cu biblioteca

În liceu și în facultate, făcusem potecă prin fața buchiniștilor de la Universitate. Cumpăram tot ce mi se părea “esențial” și credeam că voi avea cândva vreme să citesc. Aveam un plan de “lecturi obligatorii”, inspirat de referințele erudite ale eseiștilor români în vogă la acea vreme. În paranteză fie spus, la 15 ani Irina Nicolau a încercat, fără succes, să mă vindece de această sminteală. Privind în urmă, îmi pare rău că n-am ascultat-o. Dar anticipez.

În anii aceia, am adunat o bibliotecă de care am fost o vreme foarte mândru, ca de o tapiserie meșteșugită care dădea sens și culoare micuței garsonierei pe care o luasem în chirie. Apoi am început să resimt apăsarea volumelor ale căror titluri le știam pe de rost, dar ale căror pagini nu le frecventasem cu adevărat niciodată. La 20 de ani mi-am luat o slujbă cu normă întreagă și am avut tot mai puțină vreme să citesc. În fiecare seară în care mă întorceam frânt de la serviciu, biblioteca mă aștepta cu același opresiv semn de întrebare: “Nici azi n-ai deschis nicio carte?”. Oamenii pe care-i admiram la vârsta aceea vorbeau și scriau “din cărți”. Era suficient să-i ascult deschizând gura și mă cuprindea rușinea că, în ultima vreme, îmi făcusem tot mai puțin temele.

Apoi am deschis mai bine ochii și am văzut în jurul meu o groază de oameni interesanți care păreau să aibă o relație la fel de proastă cu lectura. Cu toții erau “angajați”, într-un fel sau altul, în marele proces al schimbărilor politice, economice și sociale și pe niciunul nu părea să-l tulbure divorțul de bibliotecă. Am hotărât atunci să o rup definitiv cu “maeștrii” mei. Dacă ei avuseseră timp să-i citească pe clasici sub dictatură, foarte bine. Modelul meu urma să fie al “omului nou”, al animalului de tranziție, care muncește zi-lumină pentru creșterea PIB-ului și pentru “schimbarea mentalităților”. În revolta mea, n-am mai deschis nicio carte vreme de un an de zile.

Evident, noua decizie m-a aruncat într-o depresie și mai crâncenă. Multe, puține, lecturile mele funcționaseră ca o oază de calm într-o viață tot mai agitată. Lipsit de oxigenul lor, creierul meu se îmbâcsea tot mai tare. Am auzit atunci o istorie, despre care nu știu nici azi dacă e adevărată, dar care pentru mine a funcționat ca o evanghelie. Se spune că Arghezi obișnuia să citească așezat într-un fotoliu în spatele căruia ferestrele erau întotdeauna deschise. Atunci când nu-i mai plăcea cartea, o arunca, literalmente, pe fereastră și începea alta. Mi s-a părut o strategie genială. Cultura scrisă a omenirii e atât de vastă, încât, statistic privind lucrurile, dacă citești mult, vei parcurge un număr egal de cărți valoroase și de prostii, fie că citești numai ce-ți place, fie că urmezi un plan bine stabilit de “lecturi obligatorii”. E legea numerelor mari.

Mi-am însuși această strategie și am redescoperit plăcerea lecturii. N-am mai pregetat niciodată să nu duc la bun sfârșit o carte, dacă autorul m-a pierdut undeva pe parcurs. Noua abordare m-a vindecat și de frica pe care mi-o inspirau cărțile-cărămidă. Știind că le pot lăsa din mână oricând, fără nicio urmă de vinovăție, m-am simțit mult mai îndemnat să le dau o șansă. M-am împrietenit în felul acesta cu unii dintre autorii care mi-au rămas, peste ani, cei mai dragi.

Mi-am dus vechea bibliotecă la ai mei și am început să-mi construiesc una nouă, urmând o regulă simplă: în ea nicio carte nu avea voie să rămână necitită mai mult de câteva luni. Am început să cumpăr mai puțin și să citesc mai mult. În anii din urmă, nu m-am mai simțit nicăieri singur, atâta vreme cât am avut în bagaj o carte sau în apropriere o librărie. Apoi a apărut Kindle-ul și biblioteca mea a continuat să crească în spațiul restrâns al unei tablete de mărimea unui caiet de școală.

Când am plecat din țară, mi-am împărțit noua bibliotecă prietenilor. M-am bucurat să le fac acest dar, pentru că cei mai mulți dintre ei sunt oameni care citesc și asta ne-a apropiat, de fapt, foarte tare. Pe unii i-a speriat gestul meu, s-au temut că m-a apucat o nouă sminteală și că vreau să renunț iar la citit. A trebuit să le explic fiecăruia că volumele dăruite sunt doar urmele fizice ale unei povești de dragoste pe care o port în suflet și pe care nu mai am nevoie s-o caut în bibliotecă. Când mi se face dor de ele, le găsesc cu ușurință pe Kindle, fie că mă aflu pe plaja de la Sfântu Gheorghe sau pe o plajă din marele golf al Thailandei.

Ajuns în America, am descoperit că, mai lesne decât în limba engleză, cel mai bine mă înțeleg cu noii mei prieteni și colegi în cărțile pe care le-am citit fiecare. L-am cunoscut aici pe José, un spaniol mândru, cu verb aspru și umor casant.

“Pentru mine, sunt doar două feluri de oameni: cei care citesc și cei care nu. Ultimii nu mă interesează”, mi-a declarat într-o seară cu emfază.

Nu-l urmez cu totul în această judecată radicală, dar nu pot să nu observ că oamenii de care m-am apropiat cel mai tare sunt cei care citesc, ca și mine, din pură voluptate. Cu cei care nu citesc nu-mi găsesc întotdeauna cuvintele.

:: The One, decembrie 2011

Tags: arghezi, biblioteca, carti, citit, kindle, lecturi, lecturi obligatorii, placerea lecturii