Vedere din Cambodgia

O imagine care mă va urmări toată viața.

Phnom Penh, Cambodia December 2011

Phnom Penh, 17 aprilie 1975. O femeie plânge lângă cadavrul soțului ei.

Cu câțiva ani înainte ca Andrei Pleșu să mă trimită la bibliotecă și Gabriel Liiceanu în Coreea de Nord, am fost împreună cu sora mea la Institutul Francez să vedem un documentar, “La machine de mort Khmer Rouge”, despre temuta închisoare S21 din Phnom Penh, Cambodgia. Mi-aduc aminte că eram vreo două duzini de spectatori la începutul proiecției și, când s-au aprins luminile, mai rămăsesem vreo cinci sau șase. Am părăsit sala în tăcere și oamenii au continuat să tacă și când au ajuns în stradă. Părea că nu ieșisem de la un film, ci de la o înmormântare.

Mi-am promis atunci că am să ajung într-o zi în Cambodgia, acolo unde vechii khmeri au ridicat cel mai mare templu al lumii, iar moștenitorii lor, khmerii roșii, au făcut posibilă una dintre cele mai înspăimântătoare hecatombe ale secolului 20.

Anul trecut am făcut prima incursiune în Asia de Sud-Est, în Regatul Thailandei. Am fost copleșit de acest tărâm spectaculos și n-am mai trecut granița în Cambodia. Într-una din insulele din est, mi-a căzut, însă, în mână o carte, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Sunt amintirile din copilărie ale unei fetițe care avea cinci ani atunci când kmerii roșii au cucerit Phnom Penh-ul și care a reușit să scape cu viață din iadul care a urmat. Cartea se cheamă “First They Killed My Father”.

Anul acesta nu mi-am făcut planuri pentru vacanța de iarnă pentru că știam că trebuie să merg într-o vizită de studiu cu noii mei colegi, una dintre tradițiile școlii de afaceri de la Stanford. În mod normal, ar fi trebuit să-mi aleg trei destinații și să las loteria electronică să decidă, dar, când am văzut Cambodgia între ele, am știu că nu am decât o singură opțiune.

Am descoperit un ținut la fel de seducător ca al Thailandei, cu un plus de autenticitate și de căldură. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar khmerii mi s-au părut mai săraci economic, dar parcă mai deschiși sufletește decât thailandezii. Admit că poate am empatizat, fără să-mi dau seama, cu amărăștenii pe care i-am simțit mai aproape. Dacă e să compari Asia de Sud-Est cu Europa de Est, Thailanda seamănă mai bine cu Cehia și Polonia, iar Cambodgia aduce mai mult a România și Bulgaria.

Dar dincolo de entuziasmul incredibil al tinerilor khmeri și de optimismul neobosit al unor ONG-uri care lucrează cu copiii străzii sau cu victimele traficului de persoane, ce m-a impresionat în Cambodgia este că în spatele oricărei conversații și al oricărui zâmbet se citește o cicatrice.

Timp de patru ani, regimul lui Pol Pot a transformat această țară într-un imens lagăr de muncă forțată, presărat cu închisori, camere de tortură și locuri de execuție. Două milioane de victime e o cifră care spune prea puțin despre teroarea care a domnit în timpul khmerilor roșii. Abia dacă citești sau asculți mărturiile supraviețuitorilor despre cum și-au văzut părinții, copiii, frații, surorile și bunicii pierind de foame, îngropați de vii, bătuți cu pietre, înjunghiați, schingiuiți ori, în cel mai bun caz, împușcați, începi să pricepi prin ce infern au trecut acești oameni. Spre deosebire de celelalte dictaturi comuniste, aici nu au existat privitori de pe margine. Orice khmer care are peste 30 de ani a fost fie victimă, fie călău.

Închisoarea S-21 este pentru regimul Khmerilor Roșii ce a fost Auschwitz-ul pentru nazism și camera 4-Spital de la închisoarea Pitești pentru comunismul românesc. Aici, într-o fostă școală (regimul desființase, oricum, toate formele de educație), un fost profesor a pus la punct una dintre cele mai înfiorătoare camere de tortură ale modernității. Miile de prizonieri care au suferit aici erau schingiuți pentru a mărturisi crime imaginare. La sfârșitul calvarului îi așteptau aceleași camioane care îi duceau la Cheoung Ek, în afara capitalei, pentru a fi executați.  Singurii supraviețuitori ai S-21 au fost cei câțiva prizoneri care mai erau în viață la căderea regimului. Nimeni nu a scăpat cu viață din această pușcărie în timpul în care ea a funcționat.

La Cheoung Ek se află memorialul dedicat “câmpurilor morții”, poate cea mai celebră sintagmă pe care oamenii s-au obișnuit s-o asocieze cu Cambodgia. Eram încă impresionat de ce văzusem la S-21 și simțeam nevoia să petrec niște timp singur, așa că am părăsit grupul și m-am plimbat o vreme pe digurile de pământ care feresc osemintele din gropile comune de indundațiile sezoniere.

Nu știu cum am ajuns în fața acestui arbore, despre care citisem, dar pe care cu siguranță nu-mi doream să ajung să-l văd aievea. O placă de lemn bătută într-un cui îi spune povestea:

“Copacul morții. Călăii omorau bebelușii, izbindu-i de acest copac.”.

Nu mi-am mai putut lua privirea de la scoarța bătrână, am rămas țintuit în soarele necruțător al amiezii, același soare care va fi luminat acum treizeci de ani deasupra atrocităților, și mi-au dat lacrimile. Apoi, cu toate că nu mai cred de niște ani buni de zile în Cel de Sus, am simțit nevoia să spun o rugăciune.

:: The One, martie 2012

  1. Va rog sa ma iertati ca va deranjez vin cu rugamintea la d-voastra sa publicati un articol despre fetita mea Leontina Nicoleta care are nevoie urgent pentru a se opara in America in clinica din Detroit. Diagnosticul fiind retinopatie de prematuritate.
    Mai multe detaliI le gasiti pe adresa de blog: http://leontinanicoleta.blogspot.ro/
    0769244865-mama-Violeta Calin
    Va multumesc pentru sprijinul acordat.
    Astept mesajul d-voastra la adresa de e-mail violetaleontina@yahoo.com
    Va multumesc anticipat!

  2. M-a atins si m-a indignat acest articol. Ma revolta ipocrizia si nepasarea lumii. Unde era ONU, unde erau americanii acesti luptatori pentru democratie, cand khmerii roșii produceau aceste atrocitati. Bine ca s-au ocupat de irakieni si de afgani, le-au explicat cum e cu drepturile omului…la khmeri n-au mai ajuns..!!

  3. @Alina, totuși, nu poți să compari ceva ce s-a întâmplat acum peste 30 de ani cu intervențiile din Irak și din Afganistan. A fost nevoie de Cambodgia, de Rwanda, de Yugoslavia pentru ca ideea intervenției militare într-un stat suveran care-și masacrează proprii cetățeni să capete mai mulți adepți. În plus, khmerii roșii nu erau cu totul de capul lor, erau sprijiniți puternic de China. Nu vreau să spun că americanii nu au partea lor de responsabilitate în ascensiunea khmerilor roșii (filmul The Killing Fields spune foarte bine această poveste), dar nu cred că ajută dacă simplificăm lucrurile mai mult decât e cazul.

    Cât despre ONU mă tem că ai dreptate. Au continuat să recunoască guvernul lui Pol Pot chiar și după ce acesta a pierdut puterea și s-a refugiat în junglă. Cu adevărat, una dintre cele mai rușinoase greșeli din istoria acestei organizații.

  4. Am vizitat si eu Cambodgia si inchisoarea S21, poate un pic inaintea ta. Recunosc ca n-am avut puterea sa vizitez S-21 pana la final, am iesit de acolo precum spectatorii de la proiectia filmului de la Institutul Francez.
    Ma regasesc in ceea ce povestesti, iar citirea textului tau mi-a creat aceasi senzatie pe care am avut-o cand am fost acolo.

    Cartea “First They Killed My Father” a fost prima pe care am cumparat-o de la vanzatorii ambulanti de pe maulul Mekong-ului si ramane suvenirul cel mai de pret din Cambodgia.

Leave a Reply