Am promis că vă povestesc mai multe despre ce au însemnat cei doi ani petrecuți la Stanford, așa că încep o mică serie. Am să încep cu experiențele care sunt comune oricărui MBA de top din America și am să închei cu ceea ce cred că diferențiază programul de la Stanford: orientarea spre antreprenoriat și spre antreprenoriatul social, programele Talk și Interpersonal Dynamics/”Touchy Feely”.

Sindromul impostorului afectează foarte mulți oameni pe care ceilalți i-ar descrie cu ușurință ca “oameni de succes”. Este un complex de inferioritate, care-i împiedică să se bucure de propriile realizări; o teamă constantă că ceilalți îi supra-evaluează și că, la un moment dat, se vor prinde de “impostura” lor. În cele mai multe cazuri, astfel de temeri par absolut ridicole, ceea nu le face mai puțin nocive. Dar există și împrejurări în care sindromul impostorului nu mai pare chiar o gugumănie. Un program de MBA de top este o astfel de situație.

La Stanford Graduate School of Business rata de admitere variază între 5-6% (în unii ani este cea mai scăzută din lume). Din peste 7,000 de candidaturi, doar 398 de studenți sunt admiși. Asta înseamnă deja o selecție foarte dură. Dar adăugați la această cifră faptul că cei 7,000 de candidați reprezintă, la rândul lor, un grup deja auto-selectat. Nu-ți pierzi vremea cu examenul GMAT și cu tot procesul de candidatură – care nu e nici ușor, nici rapid –, dacă nu crezi că ai o șansă reală de a fi admis. Așa că studenți la Stanford ajung, de regulă, “cei mai buni dintre cei mai buni”.

Am subliniat “de regulă” pentru că în orice sistem de selecție de pe lumea asta pot să apară erori. Am să revin de îndată la această idee, dar dați-mi voie să vă prezint câțiva dintre oamenii cu care am ajuns acum doi ani să fiu coleg și realizările lor:

Doctorul Sanjeev Dutta este un chirurg pediatru care a făcut lucruri absolut uimitoare în chirurgia minim invazivă. De fiecare dată când ne arăta fotografii de la operațiile lui, rămâneam cu gura căscată. I-am zis odată că ar trebui să-și schimbe numele în Dr. David Copperfield pentru că operează chiar și cele mai dificile cazuri asemenea magicianului, fără să lase urme.

Din cu totul alt spectru este Galen Hall, care între facultate și MBA a dezvoltat o pasiune pentru poker și a ajuns în numai doi ani campion mondial.

Atunci când președintele George Bush a tăiat fondurile federale pentru cercetare în domeniul celulelor stem, Melissa King a demarat o campanie legislativă în California și a obținut prin referendum fonduri locale pentru un institut de cercetare în acest domeniu, pe care l-a condus până când a venit la Stanford, și care funcționează și astăzi.

Mai țineți minte rover-ul pe care NASA l-a trimis pe Marte vara trecută? Înainte de a veni la Stanford, Savannah McCoy a lucrat ca inginer la NASA și s-a ocupat chiar de construcția acestui rover.

Și exemplele ar putea continua, dar mă opresc aici. Vă dați seama că, între asemenea colegi, ideea că echipa care se ocupă de Admiteri a făcut o greșeală atunci când mi-a dat și mie acceptul, nu mai pare cu totul trăznită. Probabil că aș fi rămas cu aceste temeri încă multe luni după începerea școlii, dacă Derrick Bolton, Prodecanul care se ocupă de Admiteri, nu ne-ar fi vorbit despre sindromul impostorului încă din prima zi. Așa am aflat că cei mai mulți dintre studenți nutresc idei similare la începerea programului. Derrick ne-a asigurat că n-a făcut “nicio greșeală” cu niciunul dintre noi, ceea ce a stârnit multe râsete nervoase în sală, semn că nu eram singurul căruia-i trecuseră prin cap asemenea gânduri.

Dar chiar și după ce am depășit episodul acesta, experiența de a învăța și de a trăi împreună cu 400 dintre cei mai străluciți oameni de pe lumea asta n-a fost un lucru ușor. Ca fiecare dintre ei, eram obișnuit ca în grupurile de lucru să-mi asum în mod firesc leadership-ul, ori să-l împart cu alte două sau trei persoane. Mi-a plăcut întotdeauna să formez echipe și să lucrez cu ele, dar n-am fost obișnuit cu rolul de simplu jucător de echipă. Așa că a fost foarte straniu ca, timp de doi ani, să mă aflu mereu în grupuri pline de oameni cu personalități de tip A, mulți dintre ei lideri înnăscuți, pe care-i recunoșteam, nu de puține ori, ca fiind mult mai bine pregătiți decât mine pe un domeniu sau altul. Experiența asta m-a forțat să mă concentrez pe punctele mele cu adevărat tari, cele pe care mă simțeam fără niciun dubiu mai stăpân și mai bine pregătit decât colegii mei: comunicarea și managementul oamenilor.

Faptul că standardul la care m-am raportat în acești doi ani a fost atât de sus m-a forțat să mă dezvolt într-un ritm mult mai accelerat decât aș fi făcut-o oriunde altundeva. În același timp, m-a ajutat să-mi pun niște întrebări foarte importante: în ce constă valoarea oamenilor și, implicit, valoarea mea? Care este măsura acestei valori? Realizările profesionale, scorul GMAT, familia sau alte realizări personale? Și cum trebuie ea măsurată? Din perspectivă proprie, din judecata celorlalți, cu instrumente de măsură standardizate ori pe baza impresiilor subiective?

Probabil că n-aș fi găsit răspunsuri la aceste întrebări sau nu mi le-aș fi pus cu atâta seriozitate dacă nu aș fi împărtășit această experiență cu oameni de calitatea și de calibrul colegilor mei.

Această însemnare face parte dintr-o serie dedicată Școlii Superioare de Afaceri de la Stanford. Dacă vrei să afli mai multe, vino miercuri la prima sesiune de prezentare a programului de MBA de la Stanford.

Tags: admitere, mba, sindromul impostorului, stanford, stanford graduate school of business