Sau cătușele unui prost obicei

“În «Totul este iluminat» (volumul de debut al lui Jonathan Safran Foer) o mamă îi spune fiului ei: «Într-o bună zi și tu va trebui să faci pentru mine lucruri care nu-ți plac. Asta înseamnă că suntem o familie.»” Prietenul cu care stau de vorbă face o mică pauză și apoi adaugă: “Cam asta cred eu și despre prietenie.”

Am rămas o vreme descumpănit. Nu știu să fi auzit o definiție mai teribilă ca asta. Și, deși mi-e greu s-o recunosc, nu lipsită, într-un anume fel, de adevăr.

Ca instrument social, prietenia poate fi citită ca un acord bilateral de schimb de servicii. Există o întreagă literatură pe tema rolului pe care reciprocitatea și întrajutorarea l-au jucat în evoluția noastră ca specie, cu argumente care, pe mine, cel puțin, m-au convins. Cred că nu e nimic în neregulă cu această perspectivă, atâta vreme cât acceptăm că ea nu epuizează rolul relațiilor sociale, că prietenia și apartenența la un grup sunt o idee mai mult decât un contract nescris de prestări servicii.

Pentru mine, lucrul cel mai valoros într-o prietenie este intimitatea: curajul de a i te dezvălui cuiva cât mai fidel felului tău de a fi. De aici urmează acea încredere în propria persoană pe care prietenii și-o inspiră unii altora și acel sentiment neprețuit de relaxare: a te simți bine în pielea ta. Prietenia e un exercițiu de dezbrăcare sufletească și, ca orice expunere vulnerabilă, e un liant nemaipomenit între oameni.

O cutumă pe care o învățăm de mici ne face să rămânem legați de cei care ne ajută, care ne fac servicii, cel puțin până când avem ocazia să le întoarcem darul.

Dincolo de aspectul practic al acestor relații, citesc în ele și o aritmetică a puterii: obligația pe care mi-o asum e, într-un fel, și o promisiune pe care mi-o fac mie însumi. Într-o bună zi, am să fiu în stare să întorc acest dar. Atunci când accept ajutorul unui prieten, accept, odată cu el, și dreptul de a spera că voi redeveni cândva puternic.

Dar o legătură și mai trainică se naște atunci când cineva ni se dezvăluie slab – atunci când ne cere ajutorul sau, pur și simplu, ne vorbește despre problemele sale. Aceste destăinuiri întorc pe dos aritmetica de care vorbeam mai înainte: slăbiciunile celorlalți ne aduc aminte că și noi suntem vulnerabili. Privind cicatricile celorlalți, simțim că și noi putem fi răniți. Iar când răspundem, îndepărtând, la rândul nostru, una dintre măștile puterii noastre, când ne descoperim celuilalt în slăbiciunile – omenești, mult prea omenești – care ne definesc, abia atunci, cred eu, se naște o prietenie adevărată.

Mi-a fost greu să nu citesc în comentariul prietenului meu și un ton amărui, resemnat. Definiția lui Foer surprinde o arhitectură a relațiilor pe care aș numi-o prietenia-corvoadă. Ceva cu totul străin de cum simt eu că ar trebui să ne înțelegem cu prietenii noștri. Abia în preajma lor cred că ar trebui să ne permitem luxul de a ne purta mai liber decât o facem, poate, îndeobște. Abia în spațiul protejat al acestei intimități atât de prețioase ar trebui să ne pese mai puțin de “ce se face” și “ce nu se face”.

Nu pledez pentru gesturi nepăsătoare, pentru lipsă de grijă față de celălalt, ci pentru transparență, drag reciproc și libertate. Poate greșesc, dar mi-e greu să înțeleg la ce sunt buni prietenii de dragul cărora trebuie mereu să faci câte ceva sau să fii altcineva.

"Endgame" la American Conservatory Theater în San Francisco (2012)

În “Sfârșit de partidă”, Samuel Becket desenează un mini-univers aparent absurd (și cu nimic mai puțin real) în care personajele se torturează reciproc, supliciul ține loc de iubire, iar supunerea ține loc de prietenie. Am văzut de curând un spectacol cu această piesă și mi-a rămas în minte unul dintre monologurile slujitorului:

“Îmi spun uneori – Clov, trebuie să înveți să suferi cu mai multă dârzenie dacă vrei ca într-o bună zi să înceteze să te mai pedepsească. Îmi spun uneori – Clov, trebuie să te ții tare dacă vrei ca într-o bună zi să te lase să pleci. Dar mă simt prea bătrân, și prea departe, ca să-mi mai schimb obiceiurile. Bine, nu se va sfârși niciodată, nu voi pleca niciodată.”

Așa și cu prieteniile acestea încătușate de care vorbea prietenul meu. Nu ne aduc, cu adevărat, nimic bun, dar ne dau o foarte convingătoare senzație că ne trăim viața.

:: The One