O scenă berlineză

Pe Unter den Linden, strada cu tei din Berlin, se află un edificiu neoclasic a cărui eleganță sobră m-a făcut să mă opresc o clipă pentru a-l privi mai bine. Două drapele străjuiesc la stânga și la dreapta fațada ritmată de o colonadă dorică, adusă parcă din vechiul Pelopones, dar redusă la dimensiuni mai puțin amețitoare.

M-am apropiat intrigat și, prin deschizătura ușilor masive, am zărit un interior complet gol. Lângă ușă, o placă metalică dă seamă despre sensul acestui monument. Nu m-am grăbit, însă, să o citesc, ci am pășit înăuntru, unde am descoperit o scenografie și mai stranie decât putusem ghici înainte.

Încăperea era, într-adevăr, goală, dar nu cu totul. În mijlocul ei, ușor decentrată, se afla o statuie: o femeie îmbrăcată în haine sărăcăcioase, așezată pe jos, pe caldarâm, ca și cum ar fi ieșit la cerșit ori s-ar fi oprit o clipă să-și tragă sufletul după o zi de trudă. Numai că mâinile ei nu cerșeau, iar ochii-i nu păreau să se odihnească.

Femeia ținea în brațe trupul chircit, acoperit de zdrențe, al unui copilandru. Putea fi fiul ei, putea fi un copil al străzii. Părea lipsit de cunoștință, poate era grav bolnav, poate rănit sau poate chiar mort. Pe cine anume reprezenta și ce era cu el n-aș fi putut spune, dar în trăsăturile turnate în bronz ale femeii se citea “atâta jale”, vorba poetului ardelean, încât mi-a fost limpede că mă aflu în fața unui monument al suferinței omenești, în toată simplitatea și grozăvia ei.

Am privit descumpănit singurătatea celor două figuri de bronz în sala mare de piatră. Lumina intra în încăpere printr-un oculus tăiat în tavan chiar deasupra lor. Mi-am imaginat că în zilele cu soare, razele de lumină le îmblânzesc singurătatea și o fac, poate, mai suportabilă.

Dar în ziua cu pricina era o vreme mohorâtă de toamnă, cu o ploaie deasă și persistentă. Așa că, în vreme ce eu contemplam, la adăpostul tavanului, dramatismul întregii scene, ploaia cădea tăcută și indiferentă deasupra cuplului de bronz. Rar am simțit o emoție la fel de puternică precum în fața acestui grup statuar. O Pietà modernă, la fel de sfâșietoare ca cea a lui Michelangelo.

După o vreme am ieșit iar afară și am citit inscripția. Monumentul este un memorial dedicat victimelor războiului și ale tiraniei, de la evreii, romii și homosexualii exterminați de regimul fascist la dizidenții anticomuniști din Republica Democrată Germană. Ajuns acasă, am simțit nevoia să aflu povestea din spatele memorialului.

Neue Wache, pe românește Noua Gardă, a fost ridicată din ordinul regelui Friedrich Wilhelm al III-lea cu un scop foarte practic, acela de a adăposti detașamentul de gardă al palatului prințului moștenitor. Linia neoclasică i se datorează arhitectului Karl Friedrich Schinkel. În 1931 a fost dedicat celor căzuți în războiul mondial. Naziștii l-au integrat firesc în marșurile lor (de fiecare dată când un general german era ucis, procesiunea funebră făcea o scurtă oprire în fața memorialului, iar mareșalul Göring striga: “Generale, te duci în Walhala!”).

În timpul celui de-al doilea război a fost grav avariat și nu a fost renovat până spre sfârșitul anilor ’60, când a fost dedicat din nou ca un memorial al victimelor fascismului și ale războiului mondial. Au fost depuse aici rămășițele unui soldat necunoscut și ale unei victime necunoscute dintr-un lagăr de exterminare și a fost aprinsă o flacără eternă. Tot atunci a fost tăiat oculus-ul în tavan.

Spre sfârșitul anilor ’80, la Bonn, în capitala Germaniei libere, proiectul unui memorial dedicat celor căzuți în războaie a stârnit dezbateri aprinse. Scandalul din jurul vizitei președintelui Reagan la cimitirul militar Bitburg, unde fuseseră înmormântați și membri ai SS, a înfierbântat și mai mult spiritele, iar proiectul n-a prins niciodată viață. Căderea zidului Berlinului i-a dat, însă, un nou suflu, iar cancelarul Kohl a avut ideea unificării celor două memoriale. Așa s-a născut Neue Wache, în versiunea în care am văzut-o și eu.

Dar nici această formulă nu a fost scutită de contestări. Supraviețuitorii Holocaustului au acuzat lipsa de de relevanță a grupului statuar, alții s-au plâns că punerea laolaltă a atâtor categorii de victime aruncă în derizoriu memoria fiecăreia.

Și de data aceasta, Neue Wache a supraviețuit contestărilor, iar statuia sculptoriței  Käthe Kollwitz, care, am aflat între timp, se numește “Mamă cu fiul ei mort”, spune și astăzi cui vrea s-o asculte povestea victimelor. O poveste tăcută și grea ca ploaia dintr-o după-amiază de toamnă la Berlin.

:: foto: Andreas Levers / 96dpi
:: The One

Tags: berlin, neue wache