Care-i prima imagine cu care îţi iese Bucureştiul în cale? Pentru mulţi, poate fi peronul Gării de Nord, pentru alţii e vorba de cele două benzinării de la ieşirea de pe A1 sau de Casa Presei sau de unul dintre hipermarketurile de pe Centura Capitalei.

Pentru navetiştii săraci din Ilfov, imaginea cu care Bucureştiul îi întâmpină de zeci de ani este a pasarelei de călători Griviţa.

Muncitorii care coboară la primele ore ale dimineţii în stația București Basarab haltă urcă pe scheletul albăstriu, lung de peste 200 de metri, pentru a ieşi prin strada Halta Griviţa (vechea denumire a stației C.F.R.) pe Calea Griviţei în dreptul staţiei de metrou cu acelaşi nume.

Dacă nu locuieşti în zonă, probabil nici nu ştiai de existenţa pasarelei. Mult mai cunoscută şi frecventată a fost pasarela Basarab, care trecea pe deasupra stației București Basarab și care a fost desfiinţată odată cu începerea lucrărilor la pasajul început de Băsescu și terminat de Oprescu.

*

Strada Halta Griviţa se înfundă în două buticuri care vând ţigări şi alcool ieftin. Au muşterii chiar şi la 6 dimineaţa, când tot se găsesc doi-trei muncitori care nu-şi pot începe ziua de lucru fără o sută-două de “săniuţă”. În spatele buticurilor e o scară metalică pe care se urcă pe platforma ruginită, încadrată, în toată lungimea ei, de o cuşcă de fier, ca şi cum balustrada singură n-ar fi fost suficientă ca să tempereze instinctul suicidar al călătorilor.

Soarele răsare de după blocurile care străjuiesc Calea Griviţei, iar răsăritul privit de pe pasarelă e un miracol cu puţini spectatori. Îngânduraţi de griji mărunte, în care ziua chenzinei nu iese niciodată la socoteală cu banii de mâncare, de drum, de şcoală sau de haine pentru cei mici, navetiştii trec grăbiţi deasupra şinelor de cale ferată, mărşăluind în ritmul implacabil al Timpurilor Moderne.

Dacă treci pasarela şi cobori spre Calea Giuleşti pe o străduţă fără nume, paralelă cu strada Prunaru, dai peste o prăvălie cu o firmă ruptă dintr-un alt timp: “La Mitică. Reparaţii încălţăminte”.

 *

La întoarcere, poţi să zăboveşti puţin pe pasarelă şi să arunci o privire spre depoul circular Bucureşti Călători ori spre Atelierele C.F.R. Griviţa. În 1933, aici a avut loc una dintre cele mai mari greve muncitoreşti, reprimată brutal de guvernul Vaida-Voievod. Pe 15 februarie muncitorii s-au baricadat în hala mare şi au protestat împotriva reducerii salariilor (era în timpul Marii Crize). Timp de o zi şi o noapte, sirena, folosită pentru a anunţa începutul şi sfârşitul turelor, a sunat din oră în oră. La comanda subsecretarului Armand Călinescu, armata şi jandarmii au intrat în forţă a doua zi şi au deschis foc asupra greviştilor, dintre care şapte şi-au pierdut viaţa.

S-a făcut foarte mult caz în legătură cu această grevă în cei 50 de ani de dictatură comunistă, în timpul căreia s-au fabricat eroi falşi ca Vasile Roaită și prezențe fictive (ca cea a conducătorilor comuniști care, în realitate, la ora la care armata a deschis focul, erau deja arestați).

În contrapartidă, în ultimele două decenii de democraţie nu s-a mai vorbit aproape deloc sau mai întotdeauna ironic despre acest episod sângeros din timpul domniei lui Carol al II-lea, care nu dă bine în diorama idilică a interbelicului românesc.

*

Ca şi pasarela Griviţa, grevele de la uzinele cu acelaşi nume sunt un fragment din istoria Bucureştiului pe care l-am uitat la capătul unei străduţe care nu duce nicăieri. Muncitorii păşesc în fiecare zi pe platforma acestui Arc de Triumf al separaţiei dintre săraci şi mai puţin săraci, în lumina rece a aceluiaşi răsărit pe care-l vor ignora, cel mai probabil, şi copiii lor.

:: The One, februarie 2014

Tags: armand calinescu, carol al ii-lea, pasarela grivita