De ce nu scriem despre sex la fel cum vorbim despre futut —

Dacă n-ați citit-o până acum, vă recomand să luați cu voi într-o vacanță traducerea “Amorurilor unui hospodar”, romanul pornografic al lui Guillaume Apollinaire, mai bine cunoscut francofonilor sub titlul “Onze mille verges”. Micul volum redă pățaniile prințului Mony Vibescu, “hospodar ereditar” valah, care călătorește pe ruta București – Paris – Sankt Petersburg, în compania tovarășilor săi, Cornabeux, Culculine și Alexine, împreună cu care nu se dă în lături de la absolut nimic pentru a-și satisface poftele sexuale. În numai câteva zeci de pagini, Apollinaire reușeste performanța de a face inventarul celor mai surprinzătoare practici sexuale, multe dintre ele pedepsite și astăzi de legea penală.

Dar ceea ce m-a șocat în ediția pe care mi-am cumpărat-o în anii liceului, de la un buchinist, nu au fost partidele de sex în sine, ci limbajul folosit de traducător pentru a le descrie. În loc să-mi inducă excitație sau repulsie, scenele îmi provocau de fiecare dată hohote de râs atunci când traducătorul pomenea de „ștromeleagul” prințului Mony sau de „fofoloanca” vreuneia dintre partenerele sale.

Volumul era, de altfel, prefațat de Ovid S. Crohmălniceanu, care scria despre provocările pe care o astfel de traducere le ridică. Deși românii vorbesc destul de slobod, iar limbajul licențios este tolerat chiar și în medii profesionale, limba română literară a rămas mult în urmă la acest capitol. Suculentele cuvinte „a fute”, „pulă”, „pizdă”, „cur”, „buci”, „muie”, pe care le știe toată lumea, continuă să fie persona non grata în orice text scris.

Pentru a respecta acest tabu absolut stupid, traducătorii recurg fie la termeni împrumutați din jargonul științific, fie la anacronisme sau regionalisme pe care nu le mai folosește nimeni. „A penetra”, „mădular”, „vulvă”, „penis”, „testicule”, „vagin”, „sămânță”, „a varia” și, desigur, „fofoloancă” și „ștromeleag” – pe bune, mai vorbește cineva așa în pat? Vreau să cred că nu.

O posibilă explicație pentru evitarea în scris a cuvintelor licențioase este presupusa lor origine.

„E o înjurătură foarte urâtă, țigănească! Unde ai auzit așa ceva?”

m-a chestionat severă bunică-mea acum mulți ani, când am întrebat-o ingenuu ce înseamnă „Du-te-n pizda mă-tii!”. Mi-a fost greu să-i spun unde auzisem prima dată această atât de românească imprecație, pentru că o auzeam peste tot.

Rasismul românesc nu e doar agresiv, e și prost informat. „Pulă”, „a fute”, „cur” și „buci” vin din latină. Tot de acolo vin „țâțe” și „lindic”, singurele cazuri în care sinonimele culte pot fi folosite deopotrivă literar și colocvial. „Pizdă” (cu sora lui macedo-română, „chizdă”) are origini slave. Singurul cuvânt din această serie care are cu adevărat origini în limba romani este „muie”, iar românizarea lui a fost consfințită definitiv de Traian Băsescu, la pierderea alegerilor din 2000, când a fost auzit pe toate canalele de știri adresându-i-se lui Petre Roman cu protocolarul „Muie! Ți-am spus…”, urmat de deja tradiționalul hăhăit.

Dacă ați văzut „Nymphomaniac”, porno-ul artistic al lui Von Trier, și ați mai aruncat din când în când o privire spre subtitrare, probabil ați observat aceeași distanță dintre scenele descrise și limbajul folosit, care m-a amuzat pe mine în traducerea romanului lui Apollinaire. Pentru un film care arată aproape tot ceea ce poate fi arătat, subtitrările erau nespus de caste. Fără să-și propună așa ceva, traducătorului i-a reușit trăznaia în care-și prinsese mai înainte urechile CNC-ul: a cenzurat „Nymphomaniac”.

O să spuneți că limba română scrisă nu suportă asprimea unor cuvinte cu care engleza, franceza, germana s-au acomodat de multișor. Am să vă rog atunci să recitiți „Povestea pulei”, scrisă de Ion Creangă în 1877 și publicată în 1939.

:: The One, martie 2014

Tags: apollinaire, ion creanga, von trier