Astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu, una dintre cele mai luminoase figuri ale politicii românești din ultimii 25 de ani. Reproduc aici rândurile publicate de Mircea Dinescu în Academia Cațavencu la moartea Seniorului, cu regretul că nu le-am găsit în altă parte pe Internet, pentru a face cuvenita trimitere către original.
A muri înseamnă a pleca un pic
Mircea Dinescu
Cu zece ani în urmă îndrăznisem să propun Patriarhiei să-l așeze în rândul sfinților pe singurul politician român care nu și-a mâncat covrigul aurei în timpul vieții. Fiindcă nu am primit până acum niciun răspuns, îmi reînnoiesc cererea:
Întocmai cum radarul aeroportului Otopeni n-are putirința de a detecta prezența îngerului în spațiul nostru aerian, nici radarul chior al Patriarhiei Române n-a sesizat în preajmă-i fâlfâirea de aripă și flama de deasupra creștetului lui Corneliu Coposu.
Stagiul de sfânt necontrafăcut al lui Corneliu Coposu în deșertul comunist, spinii îngurgitați la Gherla și lăcustele din Periprava ar fi stânjenit întrucâtva pofta de mâncare a cuvioaselor fețe bisericești date la întors după decembrie ’89.
Diavolul dialecticii îmi șoptește că Stalin și băieții lui de mingi de pe la noi i-au salvat, în ultimă instanță, viața liderului țărănist. Cum pe la 1946, adică la vârsta de treizeci de ani, Corneliu Coposu arăta ca un superb jucător de rugby, Maniu însuși săltându-se pe vârful picioarelor care să-l bată pe umăr, cine știe dacă, în condițiile în care societatea aia exploatatoare ar fi continuat nestingherită, în 1956, adică în plină apoteoză a capitalismului românesc, scârbit de traiul bun, sastisit de glorie, femei, șampanie și icre negre, Adonisul pândit de colesterol nu și-ar fi dat obștescul sfârșit înainte de termen.
Așa însă, cu ajutorul neprecupețit al reeducării comuniste, cu rețetele ecologiste avant la lettre ale profesorului Mincu, adică 100 grame arpacaș dimineața, 2 kile vergi pe spinare la prânz și 50 grame terci seara, iacătă, supergreul de odinioară reuși să prindă și capitalismul implementat de Ion Iliescu, ce-i drept la categoria fulg, 55 de kilograme la liberare.
Anahoretul Corneliu Coposu n-a sfidat numai ideologicul, ci și biologicul. El n-a vorbit una și alta a fumat. În culoarele închisorilor prin care a trecut, chiștocul de Națională dumicat între buze avea o adiere neliniștitoare de Kent care-i scotea din țâțâni pe torționari.
El nu s-a acrit ca atâția alții și nu și-a expus rănile în curtea miracolelor românești. El a fost și a rămas un domn un domn de zahăr candel, un Sfânt Gheorghe al tranziției, ce și-a înfipt sula-n coastele balaurului cu un soi de voioșie dătătoare de viață.
Plecarea sa în Istorie nu înseamnă defel o dramă pentru politichia românească, ci, mai degrabă, o înțărcare a Opoziției, nevoită acum să-și depășească faza de bebeluș îmbătrânit la poarta Cotroceniului.
