Femeile celor mai buni prieteni. Prietenele celor mai bune femei. Femeile-cele-mai-bune-prietene. —

Femeile care se gândesc la futut la fel de mult ca şi noi, dar au decenţa să nu vorbească la fel de des şi de urât despre asta. Femeile care ne trimit cadouri, care ne-aşteaptă cu luminile stinse în maşina parcată la colţul străzii, care ne plătesc consumaţia, care ne întreţin, ne savurează şi apoi ne roagă să le uităm.

Femeile care seamănă cu actriţa noastră preferată. Femeile urâte care ştiu cum să facă un bărbat să se simtă dorit. Femeile care întorc capul după alte femei, care pun mâna pe fundul bărbaţilor, care intră singure în sex-shop-uri şi care l-ar face să roşească şi pe Bebe Mihăescu.

Femeile care nu vor copii. Femeile despre care credem că vor întodeauna mai mult, pentru că nu se mulţumesc niciodată cu mai puţin. Femeile pentru care încetăm să existăm la începutul unui orgasm şi care nu uită niciodată de noi înainte de a-şi aprinde ţigara. Cele de ţipetele cărora ne ruşinăm, cele a căror pricepere ne face să ne cutremurăm de plăcere, cele în faţa cărora închidem ochii şi gemem. Femeile-fântână, gheişele, stricatele, nesătulele.

Cele care nu închid ochii când le săruţi.

Femeile care îmbătrânesc departe de ochii noştri. Femeile pe care le vedem din An în Paşti, cărora le ducem dorul, fără să vrem, de fapt, să le vedem mai des. Femeile mature, oricât ar fi de tinere. Cele încă frumoase, oricât ar fi trecut de mult… Femeile de ridurile cărora ne temem mai mult decât de îmbătrânirea noastră.

Femeile care răspund imediat la sms. Cele care ne bârfesc cu prietenele şi apoi îşi bârfesc prietenele cu noi. Cele care au tot timpul chef de lipsa noastră de chef.

Partidele imposibile, fanteziile abandonate precoce, îndrăznelile meschine şi flasce, parfumurile ale căror nume sunt uitate mai înainte de-a întreba cum se numesc.

Femeile care miros a aşternut, care ne pun mâna între picioare, care fac pipi cu uşa de la baie deschisă, care ne dezbracă în lift şi ne-o trag în holul blocului.

Femeile care sforăie.

Femeile cărora nu le dăm numele, cele care ne fac să zâmbim engimatic, femeile care au trecut prin viaţa noastră ca rapidul de Constanţa prin halta Bucureşti Triaj.

Femeile de care nu ne îndrăgostim. Adevăratele femei. Femeile bune rău. Bunăciunile care nu sunt niciodată bune de iubit.

Celor care ne-au explorat trupul în toate profunzimile sale, nu le îngăduim niciodată să-şi atârne vreo amintire în cuierul inimii noastre. Poveştile noastre de dragoste nu sunt pentru ele. Slăbiciunile noastre nu le privesc. Sms-urile dulcege, trandafiraşii comestibili şi lacrimile discrete în colţul ochelarilor de soare – toate astea le păstrăm pentru altele. Lor le mai oferim din când în când chiloţei în formă de inimioară.

Cu ele nu trebuie să fim tandri, nici atenţi, nici măcar sensibili. Pentru că toate lucrurile astea pe ele le plictisesc. Chiar aşa ne-au spus – că le plictisesc îngrozitor.

Aşa că ne luăm tandreţea şi o băgăm la loc în buzunar, o punem bine pentru cele care vor şti s-o aprecieze: femeile după care plângem la al treilea pahar, cele după care alergăm în pas de pudel printre maşinile oprite la semafor, femeile care ne fac din vorbe şi care rareori ne mai fac şi altceva. Iubitele noastre, dragele noastre, nebunaticele noastre fixaţii. Zânele, nimfele, prinţesele. Imaculatele fecioare.

Ele ne conving să n-o mai ardem aiurea, de dragul lor ne transformăm din distruşii de azi în supravieţuitorii zilei de mâine, ai lor sunt copiii pe care ne trezim peste noapte că vrem să-i concepem. Ele sunt fericitele pe care ne dorim să le iubim non-stop şi pe care nu reuşim să le mulţumim decât cu intermitenţe. Ele ne răscolesc nopţile, trecutul şi corespondenţa. Femeile ţesute în atelierele ascunse ale minţilor noastre, proiecţiile fantasmatice ale mamelor, traumelor şi ale copilăriilor noastre.

Pe femeile adevărate nu le iubim niciodată, pe ele le amuşinăm, le cucerim, le posedăm, le despicăm, le dezvrăjim, le privim lung şi le lăsăm în urmă. N-avem nici o îndoială că se vor aduna din bucăţi şi se vor face la loc, pentru că sunt făcute din carne, nu din lumină. Ele sunt cele care ne fac să ne simţim bărbaţi, iar pentru chestia asta copilul din noi nu le va ierta niciodată.

Dar femeile adevărate ştiu să ne iubească pe furiş, fără să ne facă să ne simţim prost din cauza asta. De dragul nostru, ele se stăpânesc şi nu devin niciodată zâne sau prinţese. De dragul nostru, ele rămân mereu iubitele prietenilor noştri şi prietenele iubitelor noastre.

Pentru că ştiu să ne iubească mai bine care oricare altele, pentru că între noi şi ele va rămâne întotdeauna ceva nespus, pentru că nu vor purta niciodată copiii noştri, pentru că nu ne vor întreba niciodată nimic din ceea ce nu am vrea să fim întrebaţi, pentru că nu ne vor strânge niciodată şosetele, pentru că ne vor ierta josniciile mai înainte chiar ca noi să le fi gândit, ele ar merita măcar omagiul de a ni le aduce aminte aşa cum au fost.

Dar în urma trecerii lor prin viaţa noastră, schijele ascuţite ale amintirilor se cizelează asemenea scoicilor spălate de mare, iar poveştile crâncene despre poftă, dorinţă şi aşternut se transformă ireversibil în fragmentele spălăcite ale unor poveşti de dragoste pe care nu le-am trăit cu adevărat niciodată. În sufletele noastre, femeilor adevărate nu le este îngăduită nici măcar memoria.

*

Se împlinesc fix șase ani de când am debutat cu acest text în The One.

“De ce iubim femeile” a lui Mircea Cărtărescu era atunci foarte în vogă și am simțit nevoia să le fac puțină dreptate femeilor pe care eseurile scriitorului le trecuseră sub tăcere. 

Luna trecută, revista a aniversat zece ani și i-am rugat să republice elogiul, întrucât îl consider și astăzi unul dintre cele mai puțin neîndematice texte scrise de mine pentru o revistă glossy. În acești șase ani, m-am silit să scriu și pentru “femeile lui Cărtărescu” și pentru “femeile adevărate”. Le mulțumesc pentru inspirație și unora și celorlalte.

Foto: Sleepy de Lianne Viau

Tags: cartarescu, elogiu, femei, the one