De ce ar trebui să mergi la Bucharest Pride, indiferent dacă îți plac bărbații sau femeile —

Livia este una dintre prietenele mele cele mai bune, încă de pe vremea liceului, și este mama finilor mei. Spre deosebire de mine, este creștină practicantă, asemenea soțului ei francez, doctor în antropologie religioasă și specialist în muzică bizantină, care, când vine în România, cântă uneori în corul de la Stavropoleos. Acum niște ani vorbeam cu Livia despre Gay Fest – văzuse cu o seară înainte la televizor violențele comise de activiștii Noii Drepte împotriva participanților la marș în numele „valorilor creștine” – și n-o să uit niciodată comentariul ei, rostit cu năduf, dar mustind de bun-simț:

„Săracii de ei, nu-și dau seama că, dacă Iisus ar fi venit pe lume în zilele noastre, ar fi fost în stradă, alături de oamenii din marș, pentru că El a luat mereu partea obidiților?…”

De ani de zile de când dezbaterea despre drepturile persoanelor LGBT mocnește în societatea românească, îmi spun că ceea ce ne lipsește nu este toleranța, ci empatia. Ne grăbim să judecăm și să arătăm cu degetul ori sărim să ne apărăm „valorile tradiționale” (sărăcia și nevoile și neamul) mai înainte de a încerca să facem un lucru atât de simplu, dar atât de dificil – să înțelegem.

Lesbianismul, homosexualitatea, bisexualitatea, transsexualitatea nu sunt niște alegeri pe care oamenii le fac și pe care și le pot schimba, așa cum îți alegi sau îți schimbi profesia. Știu oameni care și-au schimbat orașul, țara, uneori chiar continentul, pentru a scăpa de dezaprobarea conaționalilor, a prietenilor, a familiei. Nu crezi că le-ar fi fost mai simplu să schimbe cine sunt sau de cine sunt atrași?

Conservatorilor le place să vorbească mereu despre pericolul „dictaturii minorității” și despre riscul ca într-o zi să li se interzică să-și mai exprime „normalitatea”. De fiecare dată când îi aud, această glumă proastă îmi lasă un gust foarte amar.

Nu pot să nu mă gândesc la cât de toleranți ar deveni dacă acest pericol absolut imaginar s-ar concretiza fie și numai pentru o zi. Dacă ar putea cu adevărat să trăiască experiența de a le fi refuzată identitatea, de a fi negați și disprețuiți pentru ceea ce sunt, de a se simți obligați să se ascundă „pentru a salva aparențele”, pentru „a-i menaja pe ceilalți”, pentru a nu fi agresați, pentru a nu-și supăra părinții, pentru a-și putea păstra slujba, pentru a nu-și contraria prietenii. Adică exact experiența pe care orice lesbiană, homosexual, bisexual sau transgender o are în fiecare zi în România.

N-am nicio îndoială că orice om cu suflet bun care ar avea fie și numai pentru o clipă acces la această experiență și-ar revizui judecățile despre identitățile sexuale sau de gen pe care nu le înțelege și ar face gestul firesc și necesar de a-l îmbrățișa pe cel din fața lui. Suntem o specie care a evoluat enorm datorită solidarității. Ceea ce vedem în zilele acestea în toată lumea civilizată, nu este triumful „corectitudinii politice”, cum strâmbă din nas conservatorii, ci victoria solidarității, nimic altceva. A ideii exprimate atât de frumos în Scriptură că fiecare dintre noi este „păzitorul fratelui său”.

Opusul intoleranței nu este promovarea, așa cum insistă cei care nu văd lucrurile decât în alb și negru. Iisus Hristos nu a încuviințat prostituția atunci când i-a pus pe gânduri pe acuzatorii Mariei Magdalena („Cine este fără de păcat să arunce primul piatra!”), nici Papa Francisc nu a dat undă verde homosexualității atunci când s-a întrebat retoric „Cine sunt eu ca să judec?”. Dar și Unul și celălalt s-au interpus între prigonitori și prigoniți și le-au adus aminte primilor că datoria fundamentală a oamenilor este să-i accepte pe frații lor.

:: The One, iunie 2014

Tags: bisexualitate, gay, homofobie, homosexualitate, lgbt, toleranta