Despre curajul de a ne lăsa văzuți.
Cursurile de comunicare disting între postúrile deschise și cele închise. Fiecare categorie poate fi descrisă în detaliu, dar eu prefer să le ofer cursanților mei un singur criteriu: o postură deschisă este una în care te simți inconfortabil și pe care îți este greu să o menții vreme îndelungată fără un efort conștient. Dacă te simți confortabil, cel mai probabil te afli într-o postură închisă.
Fă următorul exercițiu: încearcă, în timpul unei întâlniri, în timpul căreia ești așezat față în față cu interlocutorul tău, să nu încrucișezi nici picioarele, nici brațele. Picioarele se ating aproape imperceptibil, iar genunchii pot fi doar ușor înclinați într-o parte. Așază palma dreaptă pe piciorul drept și cea stângă pe cel stâng (dacă nu ți se pare ciudat, poți chiar încerca să ții palmele orientate în sus). Evident, între tine și interlocutorul tău nu trebuie să se afle niciun birou, măsuță sau alt obiect de mobilier. Acum încearcă să menții această postură pe parcursul întâlnirii.
Pe măsură ce discuția te va absorbi, palmele tale se vor căuta una pe celalaltă și se vor uni, o palmă se va agăța mai întâi de câteva degete, apoi va încercui cu totul încheietura celeilalte, sau degetele ambelor mâini se vor înlănțui, formând un gard de protecție, picioarele vor împinge tot mai tare unul în celălalt, până când o gleznă o va supune discret pe cealaltă, tensiunea va urca apoi spre genunchi, pentru ca, în cele din urmă, cele două picioare să formeze la rândul lor o structură de apărare, celebra „picior peste picior”. Din când în când ai să-ți dai seama că postura ta s-a închis complet și vei reveni la cea inițială, doar pentru a constata, peste alte câteva minute, că te-ai „închis” din nou, fără să-ți dai seama.
Structural, ceea ce definește postúrile deschise este că organele vitale sunt foarte expuse unui eventual atac. Atunci când interacționăm cu cineva, o prudență ancestrală ne face să adoptăm o poziție de apărare, încrucișând atât brațele, cât și picioarele. Într-o lume în care posibilitatea ca interlocutorul nostru să ne atace fizic în timpul unei întâlniri este practic ignorabilă, ceea ce transmitem cu această postură este: “Mi-e teamă de tine. Ești periculos / periculoasă.”
Când adoptăm o postură deschisă, firește că nu ne simțim confortabil, pentru că ne opunem instinctului de apărare, dar ceea ce transmitem, ceea ce cel sau cea din fața noastră simte este: “Am încredere în tine. Știu că n-ai să-mi faci rău.”
Vulnerabilitatea, curajul de a te deschide în fața cuiva, stă la baza tuturor relațiilor care ne împlinesc sufletește. Nu ne putem apropia de cineva fără să riscăm.
Dacă acum mii de ani riscam să fim atacați și chiar omorâți, astăzi riscăm să fim respinși, refuzați, ridiculizați sau pur și simplu ignorați – lovituri sufletești nu mai puțin dureroase. Așa că alegem de cele mai multe ori să construim relații din spatele unor ziduri bine întărite și ale unor porți închise cu lacăte, în așteptarea ca celălalt să înțeleagă că nu-i vrem răul și să facă primul pas către noi.
Din păcate, neîncrederii i se răspunde cu neîncredere și, în cele din urmă, cu agresivitate, și e neîntâmplător că oamenii cel mai puțin dispuși să fie vulnerabili sunt cei care se bucură cel mai puțin de oamenii din jurul lor. Încrederea suscită la rândul ei încredere și, în cele din urmă, duce la înțelegere, acceptare și dragoste. Cei care se bucură de dragostea celor din jur au învățat că, pentru a-ți putea iubi aproapele, trebuie mai întâi să ai încredere în el.
Brené Brown este profesoară la Universitatea din Houston și a studiat mai bine de un deceniu vulnerabilitatea, rușinea, curajul și încrederea în sine. Unul dintre exemplele pe care le dă în conferința despre vulnerabilitate pe care a susținut-o acum trei ani la TED este al situației în care trebuie să sunăm o prietenă care a pierdut pe cineva drag. Cei mai mulți amânăm acest telefon sub diverse pretexte și uneori ajungem să nu-l mai dăm deloc. Dar prietena noastră are nevoie de curajul nostru de a forma numărul ei și de a spune acele lucruri care ne fac să ne simțim foarte puțin comfortabil și de a ne expune riscului ca ele să nu fie primite așa cum ne-am aștepta. Prietenia noastră depinde de puterea noastră de a fi vulnerabili într-unul dintre cele mai vulnerabile momente din viața prietenei noastre.
Nu ne putem lăsa „văzuți, văzuți în profunzime”, așa cum spune Brené Brown, dacă nu avem curajul de a fi vulnerabili.
Altfel spus, nu putem îmbrățișa și nu ne putem lăsa îmbrățișați dacă ținem mâinile și picioarele încrucișate.
:: The One, august 2013
:: foto: Jlhopgood | Flickr
Dragos, ma numar printre cei care cred ca vulnerabilitatea inseamna slabiciune. Materialul tau si prelegerile lui Brene Brown imi rastoarna teoriile.
Am cautat conferitele ei si le-am vazut pe amandoua, in ordinea in care s-au intamplat.
In prima dintre ele, cand a ajuns la “we numb vulnerability” si faptul ca nu ne putem reprima selectiv emotiile, am avut un “aha moment”. Adica lupta mea cu depresia, cu fluctuatiile de greutate si cu metoda mea (uneori ineficienta) de management, sunt direct influentate de faptul ca incerc sa imi ascund slabiciunile in vreme ce lucrez (sau imi place mie sa cred ca o fac) la a le corecta?
Nu putem razbi oare fara sa ne acceptam punctele slabe? Sunt de acord sa le constientizam, dar de ce trebuie sa le acceptam si mai ales de ce trebuie sa le lasam sa iasa la suprafata?
Eu am crezut tot timpul ca trebuie sa ne straduim sa devenim mai buni decat suntem, iar asta dupa parerea mea inseamna sa corectam slabiciunile, nu sa defilam cu ele la vedere sau sa ne mandrim cu ele.
E limpede ca nu suntem niciunii perfecti, dar unii oamenii sunt mai buni decat altii in general, iar eu vreau sa fac parte din prima categorie. Gresesc?
In al doua aparitie la TED am vazut o alta Brene. Una mai vulnerabila, pe undeva resemnata, dar cel putin aparent impacata cu conditia ei de om vulnerabil; nu insa si mai convingatoare.
In alta ordine de idei, n-am reusit sa inteleg daca a trecut prin terapie fara sa atinga subiecte legate de familie si copilarie. Ma intreb daca e posibil sa faci terapie fara sa scormonesti pe-acolo.
În general, nu “trebuie” nimic. Dacă pentru tine strategia de a-ți corecta slăbiciunile fără a le accepta și fără a le scoate la suprafață funcționează, bravo ție!
Vulnerability can sometimes make you nervous. It is uncomfortable to feel so real, so you want to numb yourself. You look for some kind of anaesthetic, anything that will provide you with entertainment. Then you can forget the discomfort of reality. People don’t want to live with their basic rawness for even fifteen minutes.
trungpa
Mulțumesc Dragoș pentru aceasta postare. Postarea ta si cele 2 filmulețe sunt conforme cu realitatea si exprima foarte bine experiența celor 10 ani (ai mei) de lucru cu oamenii. Concluzia mea este similară: “este vorba de încredere si despre a-ți asuma vulnerabilitatea” însă Brene m-a ajutat sa așez intr-o ordine logica propria experiența. Doar așa o sa ai curaj sa schimbi ceva. Ce e interesant ca eu am descoperit curajul, dezvăluind vulnerabilitatea, însă apoi activand intr-un mediu cu oameni perfecționiști, ascunși am redevenit ca ei si așa am experimentat “căderea” sau cum o numește ea pozitiv “iluminarea spirituală”. Am înțeles de unde a apărut schimbarea, dezechilibrul (dorința de integrare in noul grup la locul de munca si asimilarea intr-o noua structura administrativ-teritorială, Bucureștiul) si de ce înainte îmi era mai bine.