În căutarea rostului pierdut

Când îi întreb pe oameni la ce folosesc mânia, tristețea sau frica, răspunsurile sunt fie o privire lungă, fie un zâmbet încurcat: interlocutorii mei nu înțeleg despre vorbesc. Ca să fie mai limpede, reformulez întrebarea –

„La ce te poate ajuta să-ți exprimi mânia? Sau tristețea? Sau frica?”

De astă dată răspunsul nu se mai lasă așteptat. Dar e aproape întotdeauna același. După o scurtă cugetare, cel întrebat propune o variațiune la tema „ca să te eliberezi, ca să nu ții în tine”. De ce să te eliberezi? Ce să nu ții în tine? „Energia negativă”, vine răspunsul. De patru ani, de când țin cursuri de comunicare în care vorbesc și despre aritmetica emoțională a relațiilor interpersonale, am auzit zeci, poate chiar sute, de astfel de răspunsuri. Am ajuns să numesc această școală de gândire „teoria purgativă a emoțiilor”. Adepții ei par să creadă că sentimentele sunt un fel de laxativ psihic, menit să ne scape de năduf, de alean, de tânjală, adică de toate duhurile cele rele care nu ne dau pace. Duhurile astea sunt, la rândul lor, niște stări emoționale, așa că teoria, deși pitorească, e puțin circulară: emoțiile sunt văzute ca ceva care te ajută să scapi de emoții. Dar nu cu circularitatea am eu ceva de împărțit, ci cu premisa de la care se pornește – și anume că emoțiile sunt o chestie neplăcută de care vrei să scapi, așa cum vrei să scapi de herpes și de acneea juvenilă. O cursantă mi-a mărturisit din prima zi, când i-am întrebat pe toți dacă au vreo temere legată de cele trei zile pe care urma să le petrecem împreună:

„Mi-e teamă că o să mă pui să vorbesc despre emoții”.

Am zâmbit și am observat că, împărtășindu-ne acest sentiment, a făcut tocmai lucrul de care se temea. Viața noastră este atât de îmbibată în emoții încât e greu să „scăpăm” de ele complet. De altfel, o lume fără sentimente e una dintre cele mai crunte distopii care se poate imagina. Dar nu vreau să fiu nedrept – știu că atunci când spunem (o fac și eu) că vrem „să ne eliberăm”, „să ne răcorim”, „să scăpăm”, nu vorbim serios. Intenția nu e să ne lepădăm cu totul de sentimente, dar felul acesta de a vorbi trădează felul în care ne raportăm la ele: cu stânjeneală, altfel spus cu rușine. Rușinea de a avea sentimente și de a vorbi despre ele este ceva ce am învățat când eram foarte mici. Și pentru că nu putem cu adevărat să nu mai avem deloc sentimente, începem prin a nu le mai exprima, continuăm prin a nu mai vorbi despre ele și, cu timpul, ajungem să nu ne mai dăm nici măcar seama când le avem. Lecțiile pe care fiecare le primește în copilărie sunt unice, dar mulți părinți urmează, fără să vrea, o programă universală. Spre exemplu, în copilăria fetelor apare frecvent lecția despre mânie: ele învață că nu-i șade bine unei femei să fie mânioasă și că e întotdeauna mai deștept cel care cedează primul. Când cresc, multor femei li se pare firesc să cedeze în fața bărbaților și fac aproape fără să-și dea seama pasul în spate despre care vorbește Sheryl Sandberg în cartea ei. Dacă o femeie învață totuși să-și exprime mânia, prietenii și apropiații îi sar în ajutor, șoptindu-i lecția uitată din copilărie: „agresivitatea te face mai puțin feminină”, „nu trebuie să te porți ca bărbații ca să ai succes”, „cel mai deștept cedează primul” şcl. În copilăria băieților se pune mai mult accent pe tristețe și pe frică: bărbații adevărați nu se tem de nimic și nu plâng, orice s-ar întâmpla. În “Lupta vieții”, Coșbuc rezumă tezele acestei educații:

„Copiii nu-nțeleg ce vor, A plânge-i cuminția lor, Dar lucrul cel mai laș în lume E un bărbat tânguitor. Nimic nu-i mai de râs ca plânsul În ochii unui luptător”.

Sunt versuri foarte stranii din partea cuiva care l-a citit pe Homer în grecește. Să fi uitat poetul de-Ahil Peleianul, marele luptător, care-și plânge prietenul mort, pe Patrocle, și nu oricum, ci smulgându-și părul din cap de durere? Să nu fi fost Ahile un bărbat adevărat? Greu de crezut. Când creștem mari, în loc să facem „schimb de experiență” și să învățăm de la alții sentimentele pe care am fost educați să le reprimăm, începem, din contră, să-i admirăm și să-i imităm pe cei care-și refuză sentimente care nouă ne vin la-ndemână. Cu timpul, ajungem să nu ne mai punem întrebarea elementară, la ce folosesc emoțiile, pentru că suntem prea ocupați să scăpăm de ele. Am scris lucrurile acestea pentru ca să mi le aduc aminte, în primul rând, mie însumi.

:: The One, noiembrie 2013 :: foto: Porsche Brosseau | Flickr

Tags: comunicare interpersonala, emotii, sentimente