„Mi-am tăiat în suflet temple, chip cioplit s-așez în ele.”
— Nicolae Labiș
Pe cât de alienat mă simt în lăcașurile de cult ale unor religii zgomotoase și gregare (bisericile creștine, stadioanele de fotbal, ca să dau numai câteva exemple), pe atât de tare mă subjugă templele străvechi, casele unor Dumnezei pe care i-am uitat sau care n-au mai vrut să știe de noi.
Mi-am descoperit această fascinație în anii din urmă, în care am călătorit mai mult prin părțile din sud-estul Asiei unde dai mai repede peste un templu decât peste un mall. Noua pasiune m-a ajutat să-mi depășesc chiar și groaza de mulțimi, care mă ținea departe de obiectivele turistice foarte populare.
Nu știu cum se face, dar tocmai în aceste locuri ale unor divinități care nu mai răspund de mult nici la rugăciune, nici la telefon, mă simt cel mai aproape de latura mea religioasă, de care experiențele cu biserica creștin-ortodoxă mă convinseseră să mă lepăd cu totul.
Vara trecută, mi-am petrecut jumătate de august în Yogyakarta, dar am fost prins cu treabă mare parte din timp, așa că n-am apucat să mă bucur cum se cuvine de capitala culturală a Indoneziei. Nu mi-aș fi iertat-o, însă, dacă aș fi plecat din Java fără să fac un drum la Borobudur, cel mai mare templu budist din întreaga lume, abandonat junglei acum mai bine de un mileniu, dar foarte bine conservat grație straturilor succesive de cenușă vulcanică.
Așa că într-o bună zi mi-am pus ceasul să sune la trei și jumătate dimineața, am băut o cafea zdravănă și-am pornit pe scuter, cu 80 la oră, ca să prind răsăritul la templu. Așa cum musulmanii se roagă la ore fixe de cinci ori pe zi, iar creștinii merg duminica la biserică, ritualul meu de ateu mistic (și puțin panteist) este să merg la templu când se luminează de ziuă.
Nu mă atrage doar spectacolul cromatic al răsăritului și nici lumina perfectă pentru fotografie, ci faptul că particip la un fenomen atât elementar încât a fost împărtășit de orice om care a trăit vreodată. În lumina roșie a începutului de zi, mă simt legat de toți oamenii care au căutat în religie alinare în fața greutăților vieții și răspunsuri la marile ei întrebări, fie că au făcut-o acum sute sau mii de ani, fie că o fac încă și astăzi. Răspunsurile pe care cei vechi le-au găsit sunt diferite de cele ale contemporanilor mei, care mie nu mi se potrivesc, dar ne leagă pe toți aceeași căutare.
La Wat Mahathat în vechiul regat siamez Sukhothai (care înseamnă literalmente „Răsăritul Fericirii”), la marele Angkor Wat, templul lui Vishnu din Cambodgia budistă, sau la Borobudur, templul budist din Indonezia musulmană, am avut parte de cele mai ecumenice experiențe cu putință. Întins pe iarbă în fața unor ruine, privind în tăcere alături de alți anonimi același soare pe care l-au privit și vechii tai și vechii kmeri și vechii javanezi, am înțeles mai limpede ca oricând că religia este o experiență eminamente personală, în care pastorul, sacerdotul sau vraciul, spuneți-i cum vreți, nu face altceva decât să încurce lucrurile.
De asta îmi plac așa de mult templele străvechi, casele unor zei plictisiți sau obosiți care și-au concediat de mult îngrijitorii.
:: The One, septembrie 2013 :: foto: arhiva personală
Cu toate astea, trebuie să recunoști că ți-ar delecta privirea să poți vedea peste cât mai puțin timp vreo biserică ortodoxă la fel de părăsită, casă a unui Dumnezeu pe care l-ai uitat și care n-ai vrut să știe de tine.
Nici nu m-ar delecta, nici nu m-ar întrista, dar sunt destul de sigur că primele părăsite vor fi hidoșeniile arhitectonice construite în entuziasmul ecleziastic post-revoluționar, care depășesc cu mult cererea pieței, în continuă scădere. Sunt atât de urâte încât mă îndoiesc că vor putea fi transformate în muzee sau cafenele, cum se mai întâmplă prin Europa. Cel mult în cluburi de noapte. Sau poate se va face odată un tur turistic al Ororilor Arhitectonice care să le cuprindă pe cât mai multe, să înceapă la Casa Poporului și să se termine la Catedrala Mânturirii Neamului.
Acu’, e sigur că-s multe biserici făcute pe genunchi, dar să știi că aici e și o treabă de gust. Și știi cum e cu gusturile. Dar te-aș ruga să-mi dai un exemplu de biserică construită recent, a cărei arhitectură ți-e pe plac.
Asta cu cererea pieței e perversă. Declinul ăsta se poate opri mâine. În științele sociale nu-i ca în alea exacte. Iar dacă te duci la Paști să vezi cât de bine depășește infrastructura cerința pieței, o să ai surprize. Gândește-te dacă de mâine ar veni nu toți, că 80% din ăia ce vin de obicei la Paști, duminică de duminică.
Sigur, nu am un studiu pe treaba asta, dar anul ăsta la Paști, o zic oameni din mai multe colțuri de țară, au fost mult mai mulți credincioși la biserică. Probabil e pe fondul discuțiilor cu ora de religie.
Încă o chestiune. Hai în Cluj-Napoca. Intră succesiv în bisericile orașului. Într-o duminică obișnuită. O să ai o mare surpriză cu privire la gradul de ocupare.
Superb articolul tau, imi place foarte mult ceea ce scrii!
Continua tot asa!
Domnule draga, de cand este o Biserica crestina un loc “gregar si zgomotos”? Ca bun Crestin dar si ca cineva care si-a petrecut copilaria intr-o tara musulmana, ca si admirator budist, dar si ca cineva care din dragoste pentru Israel tocmai si-a luat un Menorah pentru a-l aseza alaturi de icoane si de impresiile de voiaj cu Cristul de la Rio si de cele din Asia raman uluita de lipsa de intelegere a altor religii in acest articol falos al dumitale!
Ce imagini superbe! Cred ca daca le-as vedea in realitate, as ramane fara grai!
Si eu am descoperit de-a lungul timpului diverse locatii care ma fac sa ma simt implinit, insa nu am reusit sa le dezleg pe deplin misterul. Banuiesc ca are legatura cu personalitatea fiecarui om, desi si mie mi-ar face placere sa vizitez un templu indian autentic.
Ce frumos spui…Cu totul de acord