Părintele nonconformismului este, după părerea mea, Diogene cinicul, filosoful grec care a trăit acum două mii de ani şi ceva în Atena. Locuia într-un butoi, cerşea, mânca din gunoaie şi îi scotea din minţi pe cei mai înţelepţi şi mai scorţoşi dintre atenieni.

O definiţie destul de faimoasă în epocă, atribuită lui Platon, spunea că omul este un animal biped fără pene. Diogene a jumulit într-o zi un cocoş şi, plimbându-se cu el, îl arăta curioşilor: “Iată omul lui Platon!”.

Tot el umbla prin Atena cu o lumânare aprinsă în plină zi şi, întrebat ce face, răspundea: “Caut un om!”.

Altă dată, în vreme ce se masturba în piaţa publică, a fost auzit lamentându-se că nu-şi poate freca şi stomacul cu aceeaşi uşurinţă, pentru a-şi potoli foamea.

Cinismul este un curent care-i datorează numele. Atenienii care râdeau de el îl porecliseră “câinele” (“to kinein” în greceşte), iar Diogene şi-a asumat această poreclă cu încântare. La un banchet, cei prezenţi se amuzau aruncându-i oase, iar Diogene a intrat în joc, aşezându-se în patru labe. Totuşi, la plecare, s-a întors cu spatele la ei şi, ridicând piciorul, şi-a exprimat “cinic” părerea despre comeseni.

Cu alt prilej, în vreme ce mânca resturi în piaţa publică, o mulţime gălăgioasă se adunase în jurul lui, strigându-i: “Câine! Câine!”. Diogene s-a oprit, i-a privit şi le-a spus: “Voi sunteţi câinii, pentru că staţi şi lătraţi în vreme ce eu cinez.”

Pentru astfel de vorbe îndrăzneţe, locuitorii din Sinope, oraşul lui de baştină, îl exilaseră, dar atenienii erau ceva mai toleranţi şi păreau să priceapă că, în spatele nonconformismului coroziv al lui Diogene, se ascundea o inteligenţă rară. Unii ajunseseră chiar să-l îndrăgească şi-i luau apărarea atunci când mânca bătaie de la cei mai puţin deschişi la minte şi la suflet.

Alt nonconformist care mi-e în egală măsură de drag este Sfântul Simeon cel nebun întru Hristos. A trăit în Siria, în veacul al şaselea. S-a călugărit la treizeci de ani şi, după alţi treizeci petrecuţi în pustie, a revenit între oameni pentru a-şi împlini misiunea în cel mai ciudat mod cu putinţă:

“Mă duc, a spus el, cu puterea lui Hristos, să râd de lume!”.

Înainte de asta, se rugase ca lumea să-l creadă nebun pentru ca să rămână smerit şi să nu se smintească de la puterea tămăduitoare ce-i fusese dată. Iar Dumnezeu i-a îndeplinit ruga, astfel că oamenii nu l-au cunoscut ca pe un sfânt, ci ca pe un zănatec.

Simeon și-a făcut intrarea în cetatea Emesei, târând de brâu leşul unui câine, apoi s-a făcut remarcat la slujbă stingând lumânările şi aruncând cu nuci în credincioşi. Altă dată, s-a apucat să spargă vadrele cu vin de la o cârciumă, iar apoi s-a dezbrăcat în camera unde dormea nevasta cârciumarului, aşa că i s-a dus vorba că nu e doar nebun şi scandalagiu, ci şi curvar. Totuşi, sub aparenţa acestor excentricităţi, Simeon îi vindeca pe cei bolnavi şi îi salva pe cei în pericol. În episodul cu vadrele de vin, spre exemplu, vinul fusese otrăvit de un şarpe care-şi lăsase veninul în ele.

Am citat aceste două exemple ca să arăt de ce eu cred că nonconformismul este vital într-o societate sănătoasă. John Stuart Mill spune în eseul său despre libertate că

“excentricitatea abundă întotdeauna acolo unde şi când tăria de caracter se găseşte din belşug; iar cantitatea de excentricitate dintr-o societate e, în general, proporţională cu cantitatea de geniu, vigoare a minţii şi curaj moral care se găsesc în ea.”

Aşadar, nu vă temeţi să fiţi excentrici, să fiţi nebuni întru voi. Conformismul n-aduce altceva decât pensie.

Reproducere: Jacob Jordaens, Diogene caută un om, Galeria Marilor Maeștri din Dresda

Tags: atena, conformism, crestinism, diogene, excentricitate, filosofie, nonconformism, simeon