În clasa a X-a, tânăra și nonconformista noastră profesoară de literatură, Ohara Donovetsky, a fost însărcinată de conducerea colegiului Tudor Vianu cu organizarea serbării de 1 Decembrie.

Era o mică capcană întinsă de aripa conservatoare a Cancelariei, care știa foarte bine că Ohara nu promova discursul patriotard din manualele acelor ani și că ne învăța să gândim critic și să nu luăm nicio idee de-a gata.

Dar ce puteai să faci? Era totuși 1 Decembrie. Un spectacol care să atace direct poncifurile naționaliste (à la numărul “Dilemei” despre Eminescu, care provoca încă accese de hipertensiune în cancelariile din întreaga țară) ar fi fost necuviincios. Iar Ohara, care ne lăsa să-i spunem pe numele mic, dar insista să folosim pluralul de politețe, ne învăța nu doar să cum gândim critic, ci și cum să ne purtăm frumos.

Așa că a venit cu o idee inatacabilă. Spectacolul a început cu o scenă cu 12 scaune goale. După un scurt recital de pian, am intrat noi, grupul de elevi selectați de Ohara, ne-am luat locurile pe scaune și am început să recităm, pe rând, câte un fragment din discursurile care s-au ținut la Alba Iulia pe 1 Decembrie 1918.

Mie mi-a picat acest fragment, astăzi foarte cunoscut, din discursul lui Iuliu Maniu. Și pentru mine și pentru sală a fost o surpriză să descoperim idei atât de progresiste (la finalul anilor ‘90 li se spunea, cu admirație sau în derâdere, în funcție de preferințele politice ale vorbitorului, “europene”) într-un discurs ținut acum aproape 100 de ani:

„Noi nu vrem să devenim din oprimaţi, oprimatori, din asupriţi, asupritori. Noi vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi tuturor cetăţenilor. Noi nu vrem să verse nimeni lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri. Noi nu vrem să răpim individualitatea etnică, nici ființa națională a acestor neamuri. Noi nu vrem să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba și credința în care să trăiască.”

Treizeci și cinci de ani după rostirea acestui discurs, Iuliu Maniu murea în închisoarea de la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă comună. În aceeași groapă par să fi sfârșit și idealurile sale de înțelegere și fraternitate între toate neamurile, limbile și religiile care compun națiunea română.

Atât regele Carol al II-lea și mareșalul Ion Antonescu, cât și secretarul-general Gheorghiu-Dej și președintele Nicolae Ceaușescu au mizat pe conflictele inter-etnice și inter-religioase pentru a-și întări dictatura, iar noi suferim și astăzi consecințele acestor decizii politice iresponsabile: suntem un popor învrăjbit, care vede peste tot „dușmani” și al cărui refren, chiar și în zilele de sărbătoare, pare să fie: „Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat…”

De fiecare 1 Decembrie îmi aduc aminte de discursul lui Iuliu Maniu și mă întreb dacă vom reuși într-o zi să ne ridicăm la înălțimea promisiunii lui.

Dacă va veni o zi când toți cetățenii români, indiferent de etnie, de limbă sau de religie, vor simți că 1 Decembrie este și sărbătoarea lor.

Pentru asta, noi, cetățenii români de etnie română, ar trebui să înțelegem că mai avem mult de muncit pentru a “întrona pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor”.

Tags: 1 decembrie, alba iulia, dictatura, etnie, europa, fraternitate, iuliu maniu, limba, marea unire, nationalism, natiune, patriotism, popor, religie, sarbatoare, toleranta