Am terminat zilele astea cartea Hannei Arendt dedicată procesului lui Adolf Eichmann în Ierusalim, cunoscută mai ales pentru subtitlul ei – „Un raport despre banalitatea răului”. Este una dintre cele mai nuanțate analize ale Holocaustului, scrisă cu inteligență sclipitoare și cu verb șfichiuitor, și nu pot să v-o recomand îndeajuns.

Dar ceea ce m-a impresionat cel mai tare citind-o nu a fost teza principală a autoarei, care a stârnit scandal în epocă și pentru care cartea este, de altfel, faimoasă. Ce mă bântuie și acum sunt cele câteva pagini dedicate României. Să vă explic de ce.

Arendt insistă că a-i prezenta pe artizanii Holocaustului ca pe niște psihopați sadici este greșit și neproductiv.

„În ciuda tuturor eforturilor acuzării de a-l prezenta ca atare, toată lumea a putut vedea că acest om nu este un monstru”, scrie ea despre Eichmann la proces. „Problema cu Eichmann este tocmai că atât de mulți alții au fost ca el și că nici unii nu au fost nici smintiți nici sadici, ci că au fost cu toții, și încă sunt, teribil și terifiant de normali”.

De unde și subtitlul cărții, care a făcut, la rândul său, istorie. Asta nu înseamnă că, dacă toți pot fi vinovați, nimeni nu e vinovat. Din contră, spune autoarea:

„sub teroare, cei mai mulți oameni se vor supune, dar câțiva vor refuza să se supună, așa cum lecția țărilor cărora li s-a propus Soluția Finală este că «s-ar fi putut întâmpla» peste tot, dar că în fapt nu s-a întâmplat peste tot.”

Pentru a-și demonstra această idee, face o trecere în revistă a tuturor țărilor în care naziștii au încercat să impună Soluția Finală. Așa am aflat (spre rușinea mea, nu știam) că în Bulgaria și în Danemarca aceasta nu a putut fi implementată și cea mai mare parte dintre evrei au scăpat pentru că majoritatea funcționarilor publici, de la cel mai jos până la cel mai înalt nivel, au refuzat pur și simplu să coopereze.

În Germania, precum și în celelalte țări cucerite, aservite sau aliate, mașinăria infernală construită la ordinul lui Hitler de funcționari precum Eichmann n-a întâmpinat aceeași rezistență și astfel șase milioane de evrei (peste două treimi din populația Europei) și-au găsit sfârșitul în camerele de gazare, în lagărele de muncă, în timpul marșurilor forțate sau în fața plutoanelor de execuție. Un milion și jumătate dintre aceștia au fost copii.

Știam că România își are și ea locul în acest sinistru inventar al genocidului. Dar ceea ce m-a înfiorat a fost să descopăr cu ce iese în evidență tragedia evreilor din România.

„Eichmann a susținut în repetate rânduri că talentele sale organizatorice în ceea ce privește coordonarea evacuărilor și a deportărilor de către departamentul său, au fost în folosul victimelor, că le-a făcut soarta mai ușoară. Dacă acest lucru tot trebuia făcut, a argumentat el, a fost mai bine că s-a făcut în mod ordonat. În timpul procesului nimeni, nici măcar avocatul apărării, nu a dat vreo atenție acestei susțineri, din aceeași categorie cu ideea lui prostească și încăpățânată că ar fi salvat viața a sute de mii de evrei prin intermediul «emigrării forțate».

Și totuși, în lumina a ceea ce s-a întâmplat în România, îți vine să te întrebi [dacă Eichmann vorbea cu adevărat prostii]. Și aici totul s-a petrecut alandala, dar nu ca în Danemarca, unde până și oamenii Gestapo-ului au ajuns să saboteze ordinele Berlinului. În România, până și S.S.-ul a fost luat prin surprindere, și uneori chiar înfricoșat, de ororile pogromurilor spontane, de stil vechi, organizate pe scară largă. Reprezentanții S.S. au intervenit deseori pentru a-i salva pe evrei de la a fi pur și simplu măcelăriți, pentru ca uciderea lor să poată avea loc într-un mod pe care ei îl considerau «civilizat».”

În același capitol, Hannah Arendt citează un lucru pe care Hitler i l-a spus lui Goebbels și pe care acesta l-a notat în jurnalul său în august 1941:

„În ceea ce privește problema evreiască, e limpede că un om ca Antonescu acționează în acest domeniu într-un mod mai radical decât am făcut-o noi până acum.”

E vorba de mareșalul Ion Antonescu, un om care-l admira admira sincer pe Hitler și care a împins România într-un război dezastruos pentru că nu dorea să-și calce „cuvântul” pe care i-l dăduse Führerului. Nu e puțin lucru să reușești să-ți depășești maestrul într-una dintre cele mai odioase crime împotriva umanității.

Ideea că naziștii înșiși au fost șocați de entuziasmul și sadismul cu care regimul antonescian a măcelărit sute de mii de evrei pe mine m-a lăsat fără cuvinte. Lucrurile astea au fost scrise în 1963, iar studiile la care autoarea face referire în legătură cu Holocaustul din România fuseseră publicate cu câțiva ani înainte. Pare incredibil că au trebuit să mai treacă 40 de ani pentru ca statul român să-și asume oficial această istorie. 

Eu însumi am crescut în anii ’90 cu miturile confuze după care în România n-ar fi avut loc niciun Holocaust, guvernul Antonescu i-ar fi protejat de fapt pe evrei, iar singurele victime li se datorează naziștilor și lui Horthy. E rușinos să constați că Holocaustul din România (și din teritoriile controlate de armata română în timpul războiului) nu a fost un genocid camuflat sub perdele de fum birocratice și complicatețuri funcționărești, ca în cel de-al treilea Reich, ci o crimă stridentă care i-a luat prin surprindere până și pe cei care se considerau experți în exterminarea evreilor.

Dacă în Germania nazistă răul a luat forma banalității și a proceduralismului pentru a menaja sensibilitățile germanului de rând, în România lui Ion Antonescu răul s-a putut dezlănțui în toată grozăvia lui fără ca asta să-i șocheze pe foarte mulți dintre bunicii și străbunii noștri.

Stârnit de paginile din cartea Hannei Arendt, am răsfoit Raportul Comisiei Elie Wiesel și am dat peste un pasaj care-ți face părul măciucă, din păcate doar un strop dintr-un ocean de vină și rușine:

Metoda jafului și asasinării a fost unică în contextul Holocaustului [din România]: țăranii se apropiau de un jandarm din escortă, arătau un evreu cu haine sau încălțăminte care îi plăceau și propuneau un preț, de obicei cam 1 000 – 2 000 de lei. După o scurtă tocmeală, jandarmul împușca evreul, țăranul plătea suma convenită și dezbrăca rapid cadavrul.

Mă întreb câte din aceste grozăvii se studiază astăzi în școală și câți dintre cei care susțin că Ion Antonescu a fost un „patriot” sau un „om politic controversat” s-au obosit vreodată să afle despre chinurile și umilința în care și-au sfârșit viața sute de mii de evrei și romi, mulți dintre ei adolescenți și copii, masacrați de statul român, de armata română sau de populația românească sub regimul mareșalului.

Întâmplător, anul acesta România deține Președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului. E un bun prilej pentru noi ca societate să ne facem temele și să ne achităm de ceea ce francezii numesc „devoir de mémoire”, datoria de a ne aduce aminte. Pentru că de iertare, realist vorbind, mă tem că nu mai poate fi vorba.

Tags: adolf eichmann, alianta internationala pentru memoria holocaustului, elie wiesel, evrei, gestapo, hannah arendt, holocaust, horthy, ion antonescu, joseph goebbels, romi, shoah, ss