Am regăsit conacul de la Cotești în pânzele expuse de Emanuela Ghyka în cadrul expoziției „Atelier 33 – Întâlniri deloc întâmplătoare” (Rezidența Culturală BRD Scena 9)

„Ne poate cineva împrumuta o agrafă de păr?“, întreabă Răzvan Popovici, iar trăsăturile gracile ale violistului se destind într-un zâmbet înţelegător în vreme ce arcuşul lui, transformat în ac, fixează partiturile pe portativ ca într-un insectar. După o zi însorită de septembrie în care n-a adiat aproape nicio boare, la conacul Ghyka a început să bată vântul cu doar o oră înaintea concertului SoNoRo care urma să aibă loc în aer liber.

Data aleasă de Mihai Ghyka, descendentul mai multor domnitori români, pentru redeschiderea vechiului conac al familiei Orleanu, din care făcea parte bunica lui maternă, nu e lipsită de semnificaţie. Cu exact 70 de ani în urmă, delegaţia trimisă de Regele Mihai semna la Moscova Convenţia de Armistiţiu care consfinţea intrarea României în cea mai neagră perioadă din istoria ei recentă. Cinci ani mai târziu, conacul Orlenilor urma să fie naţionalizat şi transformat în sediul Întreprinderii Agricole de Stat din Coteşti. În 1998, conacul rămas în paragină a fost redobândit în instanţă de către moştenitorii ultimului proprietar, Victor Slăvescu, iar Mihai Ghyka l-a achiziţionat de la aceştia cu gândul de a reface măcar o mică parte din lumea bunicilor săi.

Aşa se face că pe 13 septembrie la ora ceaiului, şaptezeci de prieteni ai lui Mihai şi ai Emanuelei Ghyka şi-au luat locurile pe scaunele aşezate în faţa intrării cu arcade bizantine răsfrânte pentru a asculta concertul dedicat inaugurării conacului renovat.

La întrebarea lui Popovici, mica adunare încremenită prinde viaţă, câteva doamne îşi donează agrafele şi clemele, cu care artiştii fixează partiturile pe portativ, iar concertul poate în sfârşit începe. Dar, după un început promiţător, artiştii descoperă că au un concurent redutabil în persoana dascălului de la biserica din Coteşti, care anunţă vecernia. Pentru o vreme, duetul vioară – violă se transformă într-un terţet vioară – violă – toacă. Staccato-ul monoton din turla bisericii pare să ia totuşi sfârşit când Radu Dunca, bursierul SoNoRo, atacă o partitură solo de Enescu, „Lăutarul“. Dar n-a fost vorba de o capitulare, ci doar de un armistiţiu. Dascălul contra-atacă la rândul lui, întâi la clopot, apoi din nou la toacă. Îl privesc mut de uimire pe violonist, care continuă să interpreteze aproape nestingherit. Din fericire, programul din turla bisericii nu e foarte amplu. Spre uşurarea ascultătorilor din faţa conacului, toaca şi clopotul cedează mai repede decât vioara, iar Enescu câştigă.

Peste conacul de la Coteşti vântul istoriei a bătut aspru şi nemilos, iar descendenţii Orlenilor şi ai Ghiculeştilor au plătit cu ani grei de puşcărie, de domiciliu forţat şi uneori şi cu viaţa pentru vina de a se fi născut în aceste familii în care li s-a spus de mici că numele lor înseamnă mai întâi de toate o datorie şi abia mai apoi un privilegiu.

Mihai Ghyka şi-a însuşit această lecţie şi o predă astăzi mai departe prin exemplu personal. Bunicul său a făcut 24 ani de temniţă, iar ultimii ani şi i-a petrecut în domiciliu forţat la Galaţi. Mama sa l-a crescut singură într-un bloc din Balta Albă. Spre finalul anilor ’80, sărăcia şi şicanele Securităţii i-au împins să emigreze în Canada, unde prinţul Ghyka şi-a început la 18 ani cariera lucrând ca spălător de vase la un restaurant din cartierul englezesc. Şapte ani şi un MBA mai târziu, s-a întors la Bucureşti, unde şi-a construit o carieră în industria berii. A fost de două ori CEO-ul producătorului Bergenbier, care a devenit sub mandatul său unul dintre cele mai de succes branduri româneşti.

Deşi a fost toată viaţa un corporatist de succes, Mihai Ghyka n-a făcut nici afaceri, nici nu s-a îmbogăţit din moştenirile recuperate. Conacul l-a refăcut din economiile personale, cu răbdare, ingeniozitate şi cu multă hărnicie.

Privind rezultatul muncii lui de ani de zile, fiecare detaliu atent finisat, fiecare piesă de mobilier lucrată parcă anume pentru locul în care a fost aşezată, nu m-am putut opri să nu mă gândesc că ar fi putut investi tot acest timp şi toţi aceşti bani în călătorii ori în vreun sport costisitor. Dacă n-a făcut-o, asta se datorează şi educaţiei primite de la mama şi de la bunica lui, care l-au învăţat că numele său şi valorile pe care le subscrie acesta sunt mai importante decât confortul personal.

Pentru mulţi, a avea un conac poate părea un privilegiu. Dar pentru Mihai Ghyka, conacul de la Coteşti este, în primul rând, o datorie.

*

Mi-am adus aminte de aceste rânduri, publicate acum trei ani în paginile revistei „The One”, regăsind conacul de la Cotești în pânzele expuse de Emanuela Ghyka în cadrul expoziției „Atelier 33 – Întâlniri deloc întâmplătoare”, al cărei vernisaj a avut loc în această seară la Rezidența Culturală BRD ­– Scena 9 (Str I. L. Caragiale nr. 32). Emanuela a surprins aerul bun al conacului, iar în lucrările ei am regăsit aceeași armonie care a câștigat în cele din urmă în acea frumoasă după-amiază de septembrie la Cotești.

Tags: brd, conacul de la cotesti, emanuela ghyka, mihai ghyka, rezidenta culturala brd, scena9