„Nu am cunoscut om să-și accepte destinul cu mai multă demnitate,
atîta timp cît a fost posibil.”
— Florin Iaru

Într-una dintre cele mai poetice cărți de știință explicată pe înțelesul tuturor, Răbdare în azur, astrofizicianul Hubert Reeves propune următorul experiment:

Culcați-vă cu spatele la pământ, noaptea, pe un câmp, departe de luminile orașului. Închideți ochii. După câteva minute, deschideți-i către bolta înstelată. O să vă ia amețeala. Lipiți de suprafața „navei voastre spațiale”, o să vă simțiți cu adevărat plutind în spațiu. Savurați îndelung acest vertij.

E un experiment pe care nu l-am făcut niciodată pentru că mi-a fost teamă că, în locul vertijului, m-ar cuprinde o răceală metafizică cu care nu aș ști, pur și simplu, ce să fac. Pe mine mă ia amețeala și când mă uit la bolta Observatorului Astronomic. Dar e un experiment pe care, deși nu l-am întrebat niciodată, sunt convins că Nic Sârbu l-a făcut în mai multe rânduri. Și că l-a savurat pe deplin. Pentru că era, ca și Hubert Reeves, pasionat de stele, adică de Univers.

În sensul originar al titlului pe care comentatorii l-au dat cărții lui Aristotel, Metafizica e ceea ce urmează după fizică. Iar pentru Nic după fizică nu mai urma mare lucru. Sau, mai bine zis, nu urma cu adevărat nimic interesant.

Nic nu avea neliniști metafizice și asta îl făcea să-și pună cu totul alte întrebări decât cei mai mulți dintre oameni.

Avea o minte sclipitoare în care înmagazinase tot soiul de răspunsuri la aceste întrebări. Ca orice om de știință, nu opera cu certitudini, ci cu teorii, ipoteze, dubii, conjecturi, unele mult peste puterea de pricepere a celor mai mulți dintre noi. Dar Nic avea un talent foarte special de a explica pe înțelesul tuturor toate complicăciunile astea. Într-o lume normală, în care ar fi putut trăi decent din asta, cred că nu s-ar fi dat în lături să fie profesor de fizică la un liceu sau la un gimnaziu și sunt convins că ar fi devenit o legendă a catedrei.

Fac o paranteză. Întotdeauna i-am admirat seninătatea cu care nu credea în Dumnezeu. Nu avea nimic din militantismul ateilor care au fost cândva credincioși, nicio urmă de resentiment la adresa credinței celorlalți. Despre marchizul de Laplace, unul dintre fondatorii astronomiei moderne, se povestește că, atunci când Napoleon l-a întrebat cum se face că în tot cuprinsul celor cinci volume ale „Mecanicii celeste” nu l-a menționat nicăieri pe Dumnezeu, i-ar fi răspuns:

„Sire, nu am avut nevoie de această ipoteză”.

Mi-l imaginez foarte ușor pe Nic într-un scenariu similar, surâzând molcom și oferind cu graiul lui moldovenesc același răspuns.

Dar Nic nu era doar un tip extraordinar de inteligent și cu siguranță nu numai pentru asta l-am iubit și admirat atâția dintre cei care l-am cunoscut. Însușirea lui cea mai de căpătâi era „decența”, în sensul american al termenului, pe care eu nu știu să-l traduc în românește altfel decât prin „omenie”. Pentru cineva înzestrat cu o minte atât de pătrunzătoare, era uluitor cât de puțin îi judeca pe ceilalți.

L-am cunoscut în redacția Cațavencu acum mai bine de zece ani, unde se întorsese după șapte ani de doctorat în astrofizică la Berkeley, în Statele Unite. În ciuda acestei schimbări bruște de compas, era de departe cel mai echilibrat dintre toți colegii mei. De altfel, se înțelegea bine cu toată lumea, ceea ce era o performanță în acea cazarmă care mustea de inteligență, de creativitate, dar și de ego-uri și de conflicte vechi și noi. Chestia fenomenală era că-i reușea chestia asta, cum bine a observat unul dintre prietenii lui, fără să facă vreun compromis.

Pur și simplu, cred că mintea lui era atât de ocupată să gândească, în adevăratul sens al cuvântului, încât nu-i mai rămânea energie ca să-i și judece pe ceilalți.

Așa cum unii muzicieni au „ureche absolută”, Nic avea un discernământ absolut. Dovada cea mai bună este că și-a găsit perechea în autoarea „Jurnalului roz de cazarmă”, Simona Tache, cu care împărtășea o compatibilitate extraordinară. I-am cunoscut când încă nu se iubeau și nici azi nu-mi explic cu de nu am prevăzut mai devreme această dragoste care avea să urmeze și care ulterior ne-a părut tuturor de domeniul evidenței.

Amândoi erau alter-ego-ul celuilalt: o combinație rară de inteligență și de omenie.

La nunta lor i-am văzut uniți într-o dragoste înțeleaptă care prevestește căsniciile trainice, la bine și la rău, până când… Nimeni nu și-a imaginat atunci cât de crud va suna continuarea acestei fraze un deceniu mai târziu.

O boală cruntă l-a smuls pe Nic din gândurile lui despre stele și l-a adus cu picioarele aici, pe pământ, unde medicina încă se luptă s-o priceapă și s-o biruie. Lupta lui Nic a început acum mulți ani, dar nici dragostea de leoaică a Simonei, nici insuportabila lui seninătate, nu au reușit să obțină mai mult decât un vremelnic armistițiu. Cu toții am crezut atunci în victorie, uitând cât de parșivă și de insistentă este această boală. Nu pot să-mi imaginez ce-a fost în sufletul lor când au înțeles că bătălia a fost pierdută, dar n-am cunoscut pe nimeni care să lupte cu mai multă hotărâre și care, cum tare frumos a scris Florin Iaru, „să-și accepte destinul cu mai multă demnitate, atâta timp cât a fost posibil”.

Mi-a fost tare drag să-l prezint pe scena TEDx Cluj acum doi ani, la ediția MYTHBUSTING, o ediție făcută parcă făcut pentru Nic. A vorbit atunci despre spaima irațională pe care oamenii o au față de organismele modificate genetic și v-aș recomanda să urmăriți discursul lui ca să vă faceți o idee despre combinația de umor, inteligență și pedagogie blândă care-l caracteriza. Plus că s-ar putea să luați folos din ideile propriu-zise și să vă mai deșteptați oleacă, ceea ce ar fi, de fapt, cea mai frumoasă formă de aducere aminte a celui care a fost Nic.

După o expunere extrem de convingătoare, cu informații precise și argumente suprinzătoare, dar greu de neluat în seamnă, Nic a ținut să mai facă o precizare:

„Am ales subiectul acesta special pentru că este îndepărtat de specializarea mea. Ca să vă arăt că oricine își poate crea o opinie informată asupra unui subiect controversat dacă alege să se informeze din surse validate științific fără a se lăsa cu ușurință îmbrățișat de teoriile conspirației care abundă în jurul nostru. Vă îndemn să citiți cât mai mult despre tot ce vă interesează și tot ce vă îngrijorează. Veți fi mai liniștiți în final și veți fi mai informați.”

Universul acesta aleator, care-l fascina pe Nic, a făcut ca ultima lui lecție să fie tot dintr-un subiect „îndepărtat de specializarea lui”, lecția despre moarte. Ne-a predat-o cu aceeași răbdare și ne-a lăsat, poate nu mai liniștiți, dar cu siguranță mai informați.

Când începi să-i pierzi pe cei din generația ta, înveți de fiecare dată câte ceva, oricât de sărat ar fi gustul acestei noi învățături.

N-am să merg la Biserică să mă rog pentru Nic, dar am să caut într-o noapte un câmp departe de luminile orașului, și am să mă întind cu spatele pe pământul gol. Iar după ce am să rămân o vreme cu ochii închiși, o să-mi aduc aminte de seninătatea cu care Nic a privit moartea în față în toți acești ani și am să-mi deschid ochii către stele.

Rămas bun, Nic, și mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat.

Tags: astrofizica, catavencu, moarte, nic sarbu, omg, simona tache, stele, stiinta, tata uraniu, TEDx, tedx cluj, univers