Acum o săptămână, ne-am luat rămas bun de la mama în biserica din satul tatălui ei, Lerești. O priveam pentru ultima dată și mă gândeam că n-o mai văzusem înconjurată de atâtea flori și de atâția prieteni de la doctoratul ei, pe care și l-a susținut în biochimie în urma unei cercetări de mai mulți ani, dintre care câțiva la Institutul Pasteur. Țin minte și acum pagina de titlu, pe care l-am învățat pe de rost și-l repetam, mândru nevoie mare, colegilor mei de școală („Nucleozid monofosfat kinaze din E. Coli”), dar mai ales țin minte a doua pagină, pe care scria doar atât, „Pentru tata”.

Tatăl ei, Ioan Bucurenciu, s-a născut în Lerești, Argeș și a iubit-o fără să-i ceară nimic în schimb, așa că mama i-a întors toată dragostea de care a fost ea în stare. Tataie ar fi iubit-o și cu și fără doctorat, dar cu siguranță ar fi fost tare mândru că fata lui a urcat pe o treaptă științifică mai înaltă. El însuși fusese, alături de frații și de sora lui, prima generație educată dintr-o familie de țărani adevărați.

Mama a fost un om de știință în sensul simplu și adevărat al cuvântului. Nu-i plăceau dogmele și nu avea multe certitudini. Nu se închina la știință, dar nici la alți idoli.

De la tatăl ei, care n-a fost nici legionar pe timpul legionarilor, nici comunist pe timpul comuniștilor, a moștenit bunul simț, care a fost valoarea ei de căpătâi întreaga viață. O deranjau extremele, exagerările, fundamentalismul de orice natură. Ei însăși nu i-a plăcut niciodată să deranjeze și poate de aceea s-a lăsat mai greu iubită de către toți cei care o îndrăgeau pentru cât era de bună, de blajină, de îngăduitoare.

Melodia ei preferată de Moustaki era „Les amours finissent un jour”, toate iubirile se sfârșesc într-o bună zi. E mama întreagă în aceste versuri, cu toată teama ei de a se lăsa iubită pe deplin:

Les amours finissent un jour,
Les amants ne s’aiment qu’un temps.
A quoi bon penser à moi ?
Il y a d’autres que moi

Toate iubirile se sfârșesc într-o bună zi
Iubiții nu se iubesc decât o vreme
La ce bun să te gândești la mine?
Mai sunt și altele ca mine.

Norocul nostru a fost că mama a avut o intuiție extraordinară și s-a lăsat totuși iubită de oamenii care au meritat-o. Același fundamental bun simț a făcut-o să vadă, dincolo de inteligența lui Cornel, cu care a fost colegă de facultate, muntele de bunătate care se ascundea în sufletul lui. Ne-a dăruit în felul acesta, mie și Siminei, un tată care ne-a crescut cu multe sacrificii și care ne iubește necondiționat și un bunic de poveste copiilor Siminei.

Mais les amours finissent un jour,
Les amants ne s’aiment qu’un temps.
A quoi bon se déchirer,
Pourquoi souffrir ou pleurer ?

Dar toate iubirile se sfârșesc într-o bună zi
Iubiții nu se iubesc decât o vreme
La ce bun să ne lăsăm răvășiți?
De ce să suferim sau să plângem?

Poate pentru că-i era teamă de suferință sau din aceeași jenă de a nu exagera, de a nu deranja, mama nu spunea cu ușurință „te iubesc”, dar știa s-o arate minunat celor care i-au fost dragi. Ne-a primit toți prietenii, iubiții și iubitele în casă, i-a îndrăgit, le-a gătit salatele și dulciurile ei legendare, le-a tricotat pături și fulare. Mama a continuat să le poarte de grijă și să ne întrebe despre ei chiar și după ce drumurile noastre și ale unora dintre ei s-au despărțit.

Când a plecat cu o bursă de cercetare la Institutul Pasteur, a pus bani deoparte un an de zile ca să ne poată aduce pe mine și pe sora mea la Paris o lună întreagă. Vacanța aceea a răscumpărat toți anii în care ai mei nu-și mai permiteau nici măcar un concediu la mare. Nu ne-a spus că este un cadou, ne-a dăruit pur și simplu Parisul ca și cum ne-ar fi făcut o prăjitură mai mare și mai gustoasă.

În copilărie mi-am dorit un cățel mare de pluș pe care-l văzusem în vitrina unui magazin de jucării din Câmpulung. Aveam niște bani puși deoparte de la Craiova, unde-i ajutasem pe unchii mei să filmeze la nunți, și eram gata să-i pun pe toți la bătaie, dar nu erau de-ajuns. Ai mei nu se ajungeau bine cu banii și mama era mai chibzuită, așa că s-a opus vehement. Tata n-a putut rezista niciodată rugăminților cuiva drag, așa că s-a împrumutat la niște prieteni și mi-a luat cățelul. L-am botezat Pipo și mi-a fost tovarăș de nădejde până spre adolescență. Mai în glumă, mai în serios, i-am reproșat mereu mamei că n-a vrut să mi-l ia pe Pipo, așa că, atunci când am împlinit 25 de ani, a venit la ziua mea cu un urs mare de pluș, cu un papion mare ecosez, în contul cadoului lipsă din copilărie. Pe Papillon, cum l-am botezat, îl am și acum, se joacă copiii prietenilor mei cu el, când vin la mine, iar pe ultimul câine (adevărat) al mamei, care semăna leit cu ea la fire, l-a botezat chiar Pipo.

În școală, mama îmi făcea cele mai bune sandvișuri. Nu știu ce punea în ele, dar cele ale colegilor sau cele făcute de bunica mi se păreau fade și convenționale. Ale mamei aveau întotdeauna ceva special și erau incredibil de gustoase. Acum știu de ce erau așa de bune, erau făcute cu dragoste de mamă.

Niciodată n-am văzut-o mai tristă ca atunci când am plecat din țară. Înainte să plec mi-a făcut un pulover, dar a ieșit cam mic, așa că l-a desfăcut și l-a făcut din nou. De data asta a ieșit un pic cam mare, dar l-am luat cu mine oricum și-l am și acum, pentru că dragostea ei n-a fost niciodată prea mică, nici prea mare, a fost mereu atât cât mi-a trebuit.

Tu m-ai învățat să iubesc, mamă dragă, și-ți mulțumesc pentru că astăzi știu cum se face asta.

Les amours finissent un jour,
Les amants ne s’aiment qu’un temps,
Mais nous deux, c’était différent :
On aurait pu s’aimer longtemps, longtemps, longtemps.

Toate iubirile se sfârșesc într-o bună zi
Iubiții nu se iubesc decât o vreme
Dar cu noi doi era altceva:
Noi doi ne-am fi putut iubi multă, multă, multă vreme

Te iubesc, mama, și mi-e foarte dor de tine.

Tags: georges moustaki, mama, nadia bucurenci