Când ai minţit ultima oară? Probabil că undeva în cursul zilei de ieri sau chiar acum câteva ore, dacă e să mă iau după un studiu făcut pe la jumătatea anilor ’90 la Universitatea din Virginia. Psihologul Bella DePaulo a aflat atunci că un adult minte, în medie, de vreo două ori pe zi. Nu ştiu cum priveşti tu cifra asta, dar pe mine unul mă linişteşte să ştiu că nu suntem puţini cei care credem în virtuţile sociale ale minciunii.

Unul dintre cele mai şubrede tabu-uri pe care le vârâm cu bormaşina în capul copiilor noştri este interdicţia de a minţi. Un tabu în care nu mai crede nimeni, dar pe care ne chinuim, de dragul tradiţiei, să-l resuscităm în educaţia fiecărei noi generaţii. Noroc că până şi un copil observă că societatea recompensează, de fapt, anumite minciuni şi că îi penalizează pe adepţii adevărului, tot adevărului şi numai adevărului.

Nu vreau să spun că minciuna este o strategie de lungă durată, dar nu cred că a spune mereu adevărul este o virtute în sine. În fond, Decalogul cere să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău, dar nu spune nimic despre mărturia strâmbă care, nu de puţine ori, ia în considerare sentimentele aproapelui şi încearcă să le menajeze.

Cred că nu e bine să te minţi pe tine şi cred că minciuna e contraindicată în confesional, dar în afara acestor două situaţii, mă îndoiesc că putem opera cu un imperativ categoric. Suntem gata oricând să recunoaştem că adevărul doare, dar concedem cu mult mai mare greutate că minciuna poate funcţiona ca panaceu social, ca anestezic organizaţional, ca geniu politic şi ca euforizant de scurtă durată.

Sigur, adevărul gol-goluţ are şarmul lui, dar, ca orice nud, trebuie practicat cu moderaţie pentru că se demonetizează foarte uşor. Un adevăr prost plasat poate transforma cu repeziciune un prânz suportabil în compania socrilor într-o interminabilă ceartă conjugală, în vreme ce o minciună plină de tact garantează, de cele mai multe ori, liberă trecere chiar şi desertului.

Am o colegă pentru care adevărul e doar un moft între atâtea alte proceduri de lucru. Nu deschide niciodată gura fără să se gândească la consecinţele pe care vorbele ei le pot avea în contextul discuţiei, al vieţii ei profesionale sau al relaţiilor din echipă. Când crede de cuviinţă, deformează realitatea, o prezintă trunchiat sau o trece sub tăcere. Minte, cu alte cuvinte, frecvent, sunt convins de asta, dar o prind suficient de rar ca să nu-mi pese. Îşi face treaba, iar faptul că furnizează uneori informaţii false ca s-o las în pace într-un moment nepotrivit nu s-a dovedit până acum un pericol vital pentru organizaţie. Ceilalţi colegi o respectă pentru că e-n stare, spun ei, “să te mintă-n faţă fără să clipească”. Şi totuşi, ceva îmi spune că nici unul nu şi-ar învăţa copilul să facă acelaşi lucru.

Un alt coleg, cu care nu mai lucrez acum, minţea cu candoare, fără să-şi dea seama. Minţea că a terminat un proiect la timp şi proiectul nu era bun de nimic, minţea că are prea mult de muncă şi, de fapt, habar n-avea să-şi organizeze agenda, minţea că vrea să-şi îmbunătăţească performanţa şi nu încerca niciodată să înveţe ceva nou sau să facă ceva foarte banal într-un fel diferit. Era un mincinos patetic, un mincinos sincer. Habar n-avea că minţea.

Colac peste pupăză, omul meu era consumat de o pasiune bolnăvicioasă pentru adevăr. Pretindea să i se servească dimineaţa, la prânz şi seara câte o bucată de realitate în sânge, doar ca s-o examineze pe toate părţile şi să constate că, şi de data asta, era prea “făcută”. Cu vremea, până şi morga lui a început să exprime o contradicţie ambulantă: avea un haz trist, de măscărici care nu mai face pe nimeni să râdă.

V-aţi prins deja, între mincinosul sincer, care minte din culpă, inconştient, şi cel nesincer, care minte lucid şi cu premeditare, preferinţa mea merge spre cel din urmă.  Şi unul şi celălalt mint fără să clipească, ceea ce poate fi descumpănitor, dar asemănările se opresc aici.

Mincinosul nesincer minte ca să-şi îndeplinească obiectivele, mincinosul sincer minte cel mai adesea ca să-şi acopere greşelile. Unul minte cu măsură şi doar când e necesar, celălalt minte cum respiră. Unul ajustează realitatea pe termen scurt fără să piardă contactul cu ea, celălalt trăieşte pe termen lung într-o realitate fictivă. Mincinosul nesincer violează ordinea limbajului, cel sincer violează realitatea însăşi.

De aceea, când îi prind, îi înţeleg pe cei care mint pentru că nu ştiu să facă altceva, dar îi iert doar pe cei care mint tocmai pentru că ştiu ce fac.

Aş vrea să apuc ziua în care părinţii îşi vor învăţa odraslele să mintă frumos înainte să le trimită să se dea cu capul de pereţii societăţii. Adevărul despre minciună este că e foarte bine că cea din urmă e urâtă şi are picioare scurte, pentru că asta o obligă să-şi folosească mult mai des capul.

:: Elle, iulie 2008

Tags: elle, mincinos, minciuna