N-am auzit-o vreodată să se plângă, să spună că e prea greu sau că nu mai poate. Singurele dăți când o văd supărată sunt când nu-i ies proiectele. Fiecare apariție a noastră în presă e pentru ea un succes personal. Fiecare cuvânt urât la adresa noastră e o înfrângere.
Uneori îi spun că pune prea mult suflet, apoi îmi reproșez accesul de pragmatism. Adevărul e că, fără oamenii care pun foarte mult suflet, MaiMultVerde ar fi rămas un simplu foc de paie.
O vorbă deșteaptă spune că poți să prostești puțină lume mult timp sau multă lume puțin timp, dar că nu poți să prostești pe toată lumea la nesfârșit.
Ministrul Culturii și Patrimoniului Național încearcă să ne convingă zilele astea că emiterea certificatului de descărcarea arheologică pentru masivul Cîrnic reprezintă “primul pas necesar în procesul de a asigura salvarea, conservarea şi valorificarea moştenirii arheologice şi arhitectonice de la Roşia Montană”.
Așa scrie în comunicatul Ministerului, preluat ca atare de mai multe agenții de presă, jurnale și televiziuni. Citesc și mă crucesc.
Am acceptat invitația lui Claudiu Pândaru de a face parte din comunitatea bloggerilor Gândul.info. Este o propunere care mă onorează, pentru că voi scrie alături de taste pe care le citesc și le admir: Lucian Mândruță, Orlando Nicoară, Adrian Ciubotaru.
În ultimii trei ani, am evitat să-mi exprim foarte tranșant opinia în legătură cu mai mulți demnitari și politicieni români pentru că nu am vrut ca părerile mele să fie asociate cu Asociația MaiMultVerde, care colaborează cu instituțiile publice în realizarea programelor sale de voluntariat și de protejare a mediului.
Plecarea mea din această toamnă și predarea ștafetei noului președinte al MaiMultVerde, Doru Mitrana, mă eliberează de această auto-cenzură diplomatică.
Nici n-a părăsit bine Elena Udrea proaspăt inauguratul port turistic din Mangalia, că am și descins din Papa Prius, gata ptr micul exercițiu de imaginație – cum va arăta viața mea la 40 de ani.
Echipat, conform instrucțiunilor, cu pantaloni lungi, cămașă cu mânecă lungă, ochelari de soare, “ceva de cap” și încălțări cu talpă albă, m-am îndreptat spre barca lui Lucian Mândruță, cel care m-a invitat (când cu lansarea Cicloteque din Parcul Drumul Taberei) să particip la așa-numita Regată a Presei.
Poate că Moldova-i, de fapt, a urmașelor urmașelor lor.
“Care e legătura dintre broaștele țestoase și moldoveni?” întreabă de pe scena TED-x Alexandru Zgardan, profesorul cu studii la Washington University și proprietarul primului sistem de pensii private din Republica Moldova.
“Și țestoasele și moldovenii sunt pe cale de dispariție. Nu mă credeți? Am să vă dovedesc cu cifre!”
O mică lecție de istorie recentă și o posibilă explicație (dar nu și scuză) pentru gestul inelegant al Președintelui la adresa Regelui. Un text pe care aș fi preferat să nu fiu nevoit să-l scriu. Mi-e penibil când trebuie să strig în gura mare că 2 și cu 2 nu fac 5, așa cum insistă Președintele tuturor românilor.
În aprilie mi-am îndeplinit un vis, acela de a vorbi de pe scena unui eveniment TED. A fost vorba despre conferința TEDx Eroilor, organizată la Cluj de niște tineri cu care aș vota oricând.
Din păcate, cu doar două ore înaintea conferinței, primisem vestea plecării lui Alex. Leo Șerban, cu care urma să mă văd în iunie tot la Cluj. Am fost foarte tulburat în seara aceea (mi-am și uitat niște lucruri la Cluj, de care mi-am adus aminte abia peste două săptămâni; prima oră după primirea veștii mi se ștersese cu totul din memorie) și lucrul acesta se simte în ușorul tremur al vocii.
Auzisem păreri destul de proaste despre noua peliculă cu Ada Condeescu și George Piștereanu după vizionarea de la Cannes și mă temeam că pariul de a repeta succesul de anul trecut cu același cuplu de actori (Eu când vreau să fluier, fluier) va eșua.
Nu pornisem, așadar, cu așteptări foarte mari, așa că filmul lui Cătălin Mitulescu a fost o surpriză plăcută. Nu e comparabil cu Fluierul, dar asta e mai degrabă în avantajul lui. E, în primul rând, o poveste care curge mult mai ușor și mai firesc și care va avea, vreau să sper, succesul de public pe care-l merită.
Al doilea lung-metraj al lui Tică Popescu (foarte diferit de primul) mi s-a părut, deocamdată, cel mai bun film românesc din festival. Alexandru Baciu și Răzvan Rădulescu au construit cu mare atenție la detalii portretul unui obsesiv-compulsiv la vârsta a doua, interpretat genial de Vlad Ivanov. Emilian, patron de mică tipografie, aflat la a doua căsătorie, workaholic, fixist și tipicar, întreține două familii (cea a fostei și cea a actualei neveste) și este obișnuit să simplifice relațiile și oamenii la valoarea lor în bani.
Sunt curios care e media de vârsta a publicului TIFF. Ochiometric, aș zice că 22 de ani. Reconfortant…
Ieri mi-am continuat expediția în teritoriul cinematografiei nordice, începută excelent în prima zi cu Oxigen (à propos, rulează astăzi de la 11 la Republica și de la 23 la Cineplex, nu-l ratați!).
Am văzut Aleea Regelui, o comedie islandeză de un umor straniu. A ieșit multă lume din sală. Eu m-am stricat de râs la câteva poante, dar înclin să cred că ceilalți spectatori care râdeau fumaseră ceva înainte. Sunetul zgomotului (Suedia-Franța) are un umor mai accesibil, dar e și mai ușurel ca film. Totuși, povestea celor opt percuționiști care cântă la orice altceva decât la tobe e delicioasă.