Melania Medeleanu, unul dintre cei mai frumoși oameni pe care-i cunosc, a acceptat să vorbească …
Concertul speranței
Am prezentat câteva zeci de evenimente caritabile în ultimii ani și pot să spun cu …
Adolescență fără carte de identitate
Știrea ar suna cam așa: Câțiva copii veniți de la un centru de plasament din …
Bătaia din copilărie
Cine cruță nuiaua, își urăște feciorul. (Proverbele lui Solomon XIII, 24) Când eram mic, citeam povestea …
250 de alergători au strâns peste 20.000 de euro pentru prevenirea abandonului familial
Acum o săptămână m-am hotărât să alerg o ștafetă la Maratonul Internațional București, deși n-am …
Apă și sare
Copiii nu-nțeleg ce vor, A plânge-i cuminția lor. Dar lucrul cel mai laș în lume, …
Solidaritate
De ce ar trebui să mergi la Bucharest Pride, indiferent dacă îți plac bărbații sau …
După furie, truda
De ce nu e suficient să ne mâniem în legătură cu felul în care și-au …
Pilda Samarineanului
Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac …
Frica de oameni
Andrew Forsthoefel a luat America la picior de la o coastă la alta cu gândul să cunoască tot felul de oameni și să asculte ce are fiecare de spus. This American Life, unul dintre programele mele preferate de radio, ale cărui podcasturi vi le recomand din toată inima, a transmis o parte din povestea lui. Una dintre reflecțiile lui Andrew mi-a rămas în minte și vreau s-o împărtășesc cu voi:
“O femeie din Georgia mi-a spus că nu ar trebui să trec prin orașul învecinat pentru că toți albii au plecat de acolo, au rămas doar slugile. Și că negrul sudist e cu totul altă dihanie decât negrul din nord. Astea sunt cuvintele pe care le-a folosit.
Povestea asta cu oamenii care m-au avertizat în legătura cu “ăia”, cu “ceilalți”, s-a repetat de multe ori. “Ăia nu sunt la fel de primitori cum suntem noi. O să te împuște doar ca să-ți ia cămașa din spinare. Să n-ai încredere în ei!”
N-am știut niciodată ce să fac în fața prejudecăților, mai ales atunci când ele vin din partea cuiva care m-a primit la el în casă și mi-a dat să mănânc. Mai des decât mi-ar plăcea să recunosc, n-am spus nimic. Și mi-e rușine pentru asta.
Ceea ce-mi doresc este ca acești oameni să fi trăit ceea ce am trăit eu, să fi văzut că tocmai oamenii de care îmi spuseseră să mă feresc au fost cei care m-au primit, la rândul lor, și mi-au dat să mănânc, și mi-au spus poveștile lor.”