Modelul american

November 17, 2012 • the one

Două lecții despre educație

Se spun multe prostii despre americani, la fel ca despre oricare altă nație. Dar cea mai mare gugumănie mi se pare cea legată de așa-zisa lipsă de educație a acestui popor. Te umflă și râsul când te gândești că, în ultimii 40 de ani, cercetătorii și profesorii americani au câștigat mai multe premii Nobel pentru fizică, chimie, medicină și economie decât confrații lor europeni la un loc.

Unul dintre principalele motoare ale creșterii economice spectaculoase ale Americii în secolul 20 a fost învățământul superior. Cei care se grăbesc să cânte prohodul economiei americane uită că acest motor funcționează în continuare la turație maximă și că timpii lui se măsoară nu în ani, ci în generații. În loc să dăm cu tifla, poate fi util să înțelegem cum au ajuns americanii aici și să luăm folos din exemplul lor.

Vedere din Cambodgia

O imagine care mă va urmări toată viața.

Dincolo de entuziasmul incredibil al tinerilor khmeri și de optimismul neobosit al unor ONG-uri care lucrează cu copiii străzii sau cu victimele traficului de persoane, ce m-a impresionat în Cambodgia este că în spatele oricărei conversații și al oricărui zâmbet se citește o cicatrice.

Buna guvernare

July 10, 2012 • cu stangu-n dreptu • the one

În aprilie am scris pentru numărul de mai al revistei The One următorul text. Retrospectiv, nici nu știu dacă să recunosc că am fost naiv, credul ori prost de-a binelea.

Buna guvernare

Una dintre ideile formulate de Tony Blair în conferința pe care a ținut-o la București a fost că “toți prim-miniștrii își încep mandatul atunci când sunt cei mai populari și cei mai puțin competenți și îl încheie atunci când sunt cei mai puțin populari și cei mai competenți”.

Un vot simbolic

June 7, 2012 • bucuresti • the one

Împotriva abuzului și a nepăsării
Un coleg american m-a întrebat cum e Bucureștiul. N-am știut ce să aleg mai întâi de pe taraba contrastelor și i-am spus,

“Imaginează-ți o femeie bătută, cu pomeții tumefiați, dar sub vânătăile căreia mai poți ghici că a fost cândva frumoasă. Ăsta e orașul meu.”

Colegul meu a vrut să știe cine a desfigurat-o pe biata femeie și, după ce am încercat zadarnic să-i descâlcesc haosul urbanistic dâmbovițean în căutarea unui vinovat, m-am lăsat păgubaș.

“Adevărații vinovați suntem noi, i-am spus în cele din urmă, cei care am stat cu mâinile în sân și am lăsat să se întâmple toate astea. Dacă o hahaleră cotonogește o femeie în miezul zilei în mijlocul unei mulțimi de oameni care privesc îngroziți, dar fără să facă nimic, crezi că doar bruta merită pusă la stâlpul infamiei?”

Fără obligații

April 11, 2012 • focus • la vita e bella • the one

Cum să reaprinzi scânteia în relația ta cu biblioteca

În liceu și în facultate, făcusem potecă prin fața buchiniștilor de la Universitate. Cumpăram tot ce mi se părea “esențial” și credeam că voi avea cândva vreme să citesc. Aveam un plan de “lecturi obligatorii”, inspirat de referințele erudite ale eseiștilor români în vogă la acea vreme. În paranteză fie spus, la 15 ani Irina Nicolau a încercat, fără succes, să mă vindece de această sminteală. Privind în urmă, îmi pare rău că n-am ascultat-o. Dar anticipez.

Poate cea mai importantă lecție de viață

February 16, 2012 • the one

Bărbatul mic de statură întins cu fața în sus pe marginea drumului are capul năclăit de sânge. Lângă oamenii adunați în jurul lui, se vede un scuter căzut. Omid, tovarășul cu care mă întorceam dintr-o escapadă în Carpați, scoate un „Îghhhh…” și întoarce instinctiv capul. Încetinesc puțin, arunc o privire și decid să merg mai departe, ca să nu mai îngroșăm și noi mulțimea de gură-cască. În secunda în care depășesc locul accidentului, înregistrez mai bine ce-am văzut, sau, mai bine zis, ce n-am văzut. Două chipie de polițist, dar niciun paramedic. Îmi dau seama că șansele ca cineva să știe cum să acorde primul ajutor sunt minime. Trag pe dreapta, îl rog pe Omid să închidă mașina și alerg.

Cum mi-am petrecut ziua de naștere

November 7, 2011 • carpati • focus • the one

Nu-mi stă în fire să nu duc lucrurile la bun sfârșit. Când mi-am propus să-mi petrec aniversarea de 30 de ani pe Vârful Moldoveanu, n-am avut niciun dubiu că pe 30 august voi savura un pahar de șampanie la 2544 de metri. Îndrăznesc să cred că nici prietenii mei, care mă cunosc destul de bine, nu s-au îndoit că așa vor sta lucrurile.

Numai că, pentru prima dată de când am început să bat munții cu rucsacul în spate, socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din grădina carpatică.

Geamantanul cu dor

October 10, 2011 • la vita e bella • the one

Ce-aș lua cu mine “dacă aș face zilnic naveta între Rai și Iad”, vorba poetului.

Se obișnuiește ca cei care pleacă pentru o perioadă mai îndelungată din țară să spună de ce n-are să le fie dor în micul sau marele lor lor exil. Eu vreau să vă vorbesc despre crâmpeiele unei Românii de care îmi va fi chiar foarte dor și pentru care am să mă întorc cu drag ori de câte ori voi găsi un răgaz.

Frica cea mare

September 16, 2011 • focus • psihologie • the one

Despre o spaimă dătătoare de viață

La limanul câte unei mări, am dormit, am cântat și am petrecut cu prietenii, am făcut dragoste, am iubit, am plâns, am citit, dar cel mai adesea am stat de vorbă cu mine însumi. Am avut naivitatea să cred, cum spune în “Autoportret” același Paler, că “la mare nu există decât prezent”. E adevărat, urmele trecerii noastre nu rămân multă vreme pe nisip și nu se văd decât pentru câteva clipe în apă, dar astăzi mi se pare că abia această ștergere face ca trecerea noastră să pară nu doar ireversibilă, ci și neînsemnată. În prezentul continuu al mării nu e loc pentru trecutul nici unuia dintre noi.

EmoTIFF

August 11, 2011 • ars longa vita brevis • the one

În anii fără soț, în țara mea se întâmplă trei minuni pe an: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și Festivalul Internațional de Muzică “George Enescu” (care împlinește anul acesta 20 de ediții). Fiecare ar putea fi câte o culoare pe drapelul unei Românii mai bune și mai culte. Cei care le fac nu sunt nici sfinți, nici eroi. Sunt oameni care știu ce ocean de muncă separă visele de realitate. La fiecare sfârșit de Sibiu, de TIFF, de Enescu îmi vine să mă duc și să le strâng mâna.