Acum mai mulți ani, Cațavencii l-au trimis pe Radu Alexandru la Gala Verde, un eveniment între partenerii căruia se numărau și ei. A doua zi, Radu a scris o mizerie haioasă pe blogul personal, unde identitatea lui de troll îl obligă să scrie mizerii. Pentru cei care nu știu, un troll este un blogger care urăște tot ce mișcă, care vede mizerie peste tot și care, ca atare, scrie tot felul de mizerii despre oamenii pe care îi detestă, adică despre toată lumea*. Colegii mei s-au supărat, eu nu. Stați să vedem ce scrie în Cațavencu, le-am zis. Așa cum mă așteptam, la gazetă Radu a prestat un articol foarte civilizat, deși pe alocuri cam fad. A fost un prim semn că Radu nu e nici prost și nici ticălos.

Cu troll-ul la Festivalul de Teatru

Întâmplarea a făcut să-l mai întâlnesc apoi și să stăm de vorbă. A fost singurul motiv pentru care i-am mai frecventat uneori blogul, pentru că altfel încerc să stau departe de blogurile care miros urât. Fiecare cu aerul care-i place, e slobod în blogosferă pentru toți. Dar n-am putut să nu observ că Radu are și talent la scris și umor, chiar dacă nu neapărat din cel pe care-l gust eu. La un moment dat, m-a desființat și pe mine la el pe blog, cred că mi-a dedicat chiar un foileton. Nu m-a surprins – dacă mi-ar fi dedicat o odă în șapte părți, n-ar fi citit-o nimeni. Bănuiesc că nu mi-o fi picat bine, dar mă bucur să constat că nici nu mai țin minte ce-l mâna exact în luptă.

Sursa: Best of Mardale 2011 / Cațavencii

L-am întâlnit apoi (țineți-vă bine!) la Festivalul de Teatru de la Sibiu, unde edita, cu nedisimulată greață, dar cu același talent și umor, revista festivalului – tot sarcină de serviciu de la Cațavencu. Țin minte că am vorbit preț de o bere sau două și că nu m-am plictisit deloc – atunci când nu e ocupat să-și mulțumească publicul, Radu poate fi chiar agreabil (ceea ce, îmi dau bine seama, pentru cititorii lui de pe blog e aproape o insultă).

Am încetat să-l citesc după ce mi-am dat seama că mi-e tot mai greu să separ personajul plin de ură de pe blog de omul pe care l-am cunoscut și care mi s-a părut cel mai adesea de bun simț. De la o vreme, mi s-a părut că nu mai face foarte bine distincția între ce scrie, unde scrie și cine este.

Acum, o fi Radu incult și n-o fi pricepând cum devine treaba cu teatrul, dar cineva ar putea face un spectacol foarte bun pornind de la povestea lui. Radu suferă de o formă de bovarism galopant: a jucat așa de bine și așa de multă vreme rolul mitocanului nedus la biserică, care face concurs de râgâieli cu vecinii de pe blog, încât a ajuns să se identifice cu propriul personaj. N-am nicio îndoială că o să-i treacă, pentru că, așa cum a aflat și Zoso, nu se poate trăi cu adevărat din asta.

Care-i, de fapt, scandalul?

Chiar dacă pornim de la principiul junimist “Anecdota primează!”, există totuși mizerii bine scrise și mizerii scrise mizerabil. Textul lui Radu despre Oana Pellea e, cu siguranță, dintre cele din urmă. S-ar fi potrivit de minune la el pe blog, alături de alte pamflete ratate, dar și mie mi s-a părut puțin straniu să-l văd publicat în Cațavencii.

Zic “puțin” pentru că nu e prima dată când unul dintre editorialele Cațavencilor mustește de ură, de prostie, de incultură sau de lipsă de umor. Nimic altceva decât o bună dovadă că inteligența nu e o stare continuă și că nu sunt toți Cațavencii egali în fața inspirației. Radu a râgâit cam tare de data asta, dar nu e ca și cum asta nu s-ar mai fi întâmplat niciodată în paginile Cațavencilor sau la ședințele lor de redacție.

Dacă citești Cațavencii, citești o revistă de satiră din partea căreia ar trebui să știi la ce să te aștepți. Eu, unul, n-o mai citesc de multă vreme, pentru că nu mă mai amuză nici umorul rasist, nici cel misogin și nici cel homofob. Am făcut alegerea asta pentru liniștea mea, nu ca să le fac lor un reproș. Cei care o citesc, drept să vă spun, mi se par puțin farisei atunci când își dau ochii peste cap. Iar când îi cer lui Mircea Dinescu să-i ia lui Radu dreptul de semnătură, suntem în plin Caragiale. Mai rămâne să-i ceară să-l bărbierească și să-l trimită la reeducare.

Ce-am avut și ce-am pierdut

Doru Bușcu (și nu Mircea Dinescu) a greșit când și-a dat avizul pentru editorialul lui Radu, dar, odată apărut, ar fi greșit și mai tare dacă l-ar fi retras. Radu și-a exprimat opinia, Cațavencii i-au girat-o. N-ai ce corecție să mai faci. Tragem linia și facem socoteala: Radu a mai câștigat puțin la capitolul branding personal; brandul Cațavencii a mai alunecat oleacă la vale (dar asta poate fi de bine, pentru că în vale sunt mulți cititori, chiar dacă poate mai proști decât cititorii lor de acum), iar pentru Oana Pellea a fost un fel de Valentine’s Day, pentru că s-a ales cu un val de declarații de dragoste.

Spre deosebire de pretinșii cumpărători ai revistei pe care textul lui Radu i-a făcut să n-o mai cumpere, pe mine tot scandalul ăsta m-a silit să revin pe site-ul revistei, unde am citit un editorial genial al lui Doru Bușcu despre cine l-a flegmat cu adevărat pe Patapievici. Îi sunt recunoscător lui Radu că mi-a adus aminte că nu e bine să pun etichete și nici să judec pădurea pe baza uscăturilor.

Vă jur că nu mi-am propus să-l scot basma curată din povestea asta, dar eu nici nu cred măcar că a fost cu adevărat sincer când a scris editorialul cu pricina. Este limpede că l-a scris, așa cum scrie și pe blog, ca să-și mai facă puțin PR. Încă o dată, Radu nu e nici prost, nici ticălos, e doar puțin oportunist. Dar o să-i treacă. Iar eu țin să-i mulțumesc și pe această cale pentru că Oana a mai aflat o dată cât este de iubită. Nouă, închipuiților care încă mai mergem la teatru, cu siguranță n-o să ne treacă.

* Later edit: Bogdana Butnar îmi atrage atenția că abuzez de termenul “troll”. Troll-ul autentic e mai degrabă un postac pe site-urile și pe blogurile altora. Stricto sensu, Bogdana are dreptate, dar n-am mai știut atunci unde să-l încadrez pe Radu, ca să fac, totuși, diferența între el și tagma bloggerilor civilizați. M-a luminat tot Bogdana: Radu e un troll care are și blog.