Nu în numele meu!

Trebuie sa invatam sa traim impreuna ca fratii sau sa traim impreuna ca niste smintiti - Martin Luther King Jr.Am spus de curând că refuz să mai vorbesc despre ce e urât în România, dar declarația lui Cheloo de ieri seară de la X Factor mi-a adus aminte câtă ură nedreaptă mocnește încă în sufletele unora dintre noi.

Și totuși. Refuz să-mi dau ochii peste cap și să mă plâng pe blog, pe Facebook sau în compania prietenilor, de lipsa de maturitate a unui rapper care promovează idei neonaziste la o emisiune de maximă audiență și de tăcerea complice a postului TV care le difuzează. Pentru că, dacă aș face doar atât, ar însemna că și eu sunt complice cu Cheloo.

Iar Cheloo nu a vorbit în numele meu, așa cum nu a vorbit în numele foarte multor cetățeni români, care nu-și disprețuiesc și nu-și urăsc semenii. Nu a vorbit nici măcar în numele celor cu frica lui Dumnezeu, căci aceia știu că ura este un păcat împotriva Duhului Sfânt.

Dar înainte de a vă spune ce altceva ar trebui să fac, să vă explic mai bine de ce ar trebui s-o fac. Și de ce ar trebui s-o faceți și voi, indiferent care este orientarea voastră sexuală.

Unde duce tăcerea oamenilor buni

Anul acesta se împlinesc 80 de ani de când Adolf Hitler a promulgat primele legi împotriva “homofililor”, cum erau numite atunci persoanele de altă orientare decât cea heterosexuală. În anii care au urmat, sute de mii de homosexuali, lesbiene și bisexuali au fost arestați, deportați în lagăre, supuși la muncă silnică și torturați. Peste 50 de mii dintre ei și-au pierdut viața, mulți dintre ei în chinuri de neimaginat. Dacă vreți mai multe detalii, vă recomand un material foarte bun realizat pe acest subiect chiar de Antena 3!

La fel ca și în cazul Holocaustului evreilor, la fel ca și în cazul Porajmos-ului romilor, autorii morali ai genocidului nu au fost doar naziștii, ci toți oamenii buni din Europa care au refuzat să știe, să spună sau să facă ceva, care și-au abandonat semenii în numele diferențelor religioase, etnice sau de orientare sexuală.

Același lucru s-a întâmplat în Cambodgia, în Rwanda, în Yugoslavia. Toate formele de genocid încep cu vorbe pline de ură la adresa unei categorii de oameni și cu tăcerea complice a majorității. De aceea, aceste vorbe nu au ce căuta într-un stat de drept, în care toți cetățenii au drepturi egale.

Ce altceva putem face în loc să ne plângem unii altora

Ceea ce avem de făcut este să acționăm, să folosim pârghiile pe care statul de drept ni le pune la dispoziție pentru apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor săi. Atunci când demnitatea umană a oricăruia dintre noi este lezată, cel care pierde nu este doar cel vizat. Pierdem cu toții dacă acest comportament este încurajat. Dacă alegem să tăcem atâta vreme cât “nu este vorba despre noi”.

Dacă nu vrei să faci parte dintre cei care, prin tăcerea lor, încurajează cuvinte pline de ură ca cele spuse de Cheloo la X-Factor, poți depune o sesizare pe site-ul CNA și una pe site-ul CNCND. Redau mai jos textul sesizărilor făcute de mine, pe care vă invit să le copiați și să le adaptați după cum credeți de cuviință.

Stimați membri ai Consiliului Național al Audiovizualului,

În cadrul emisiunii “X Factor”, difuzată de Antena 1 duminică, 24 noiembrie 2013, la ora 20, d-l Cătălin Ștefan Ion (alias Cheloo) i-a spus unui concurent gay: “Ai cântat, eu dispreţuiesc tot ceea ce eşti, ce reprezinţi, şi ţara asta te va trimite acasă, cu siguranţă”.

Difuzarea acestei declarații homofobe contravine art. 40 din Legea Audiovizualului care interzice “difuzarea de programe care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală”, precum și art. 47 al. (2) din Codul de Reglementare a Conținutului Audiovizual.

Având în vedere cele de mai sus, vă solicit sancționarea postului Antena 1 și a d-lui Cătălin Ștefan Ion (Cheloo) pentru incitare la ură pe considerente de orientare sexuală.

Vă mulțumesc,
Dragoș Bucurenci

:: poți depune și tu o sesizare aici

Domnule Președinte al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării,

În cadrul emisiunii “X Factor”, difuzată de Antena 1 duminică, 24 noiembrie 2013, la ora 20, d-l Cătălin Ștefan Ion (alias Cheloo) i-a spus unui concurent gay: “Ai cântat, eu dispreţuiesc tot ceea ce eşti, ce reprezinţi, şi ţara asta te va trimite acasă, cu siguranţă”.

Această declarație homofobă, precum și difuzarea ei, aduc atingere demnității tuturor persoanelor care au altă orientare sexuală decât cea heterosexuală prin crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare și ofensatoare, ceea ce constituie contravenții prevăzute și sancționate de art. 2. al. (5) și de art. 15 din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.

Având în vedere cele de mai sus, vă solicit sancționarea postului Antena 1 și a d-lui Cătălin Ștefan Ion (Cheloo) pentru săvârșirea contravențiilor de hărțuire și de atingere a demnității personale.

Vă mulțumesc,
Dragoș Bucurenci

:: poți depune și tu o sesizare aici

Confesiunile unui misogin

Când am plecat din România, mi se părea că sunt un campion al drepturilor minorităților, fie ele de gen, de etnie sau de orientare sexuală.

Pe scala toleranței îmi plăcea să cred că punctam undeva foarte sus, în compania celor au priceput de mult cum devine treaba cu sexismul, șovinismul, rasismul, xenofobia și homofobia și care nu mai au acum altceva de făcut decât să-i lumineze și pe alții. Căzusem, desigur, în păcatul trufiei.

Când am ajuns în America, primul lucru care m-a surprins a fost cât de serios sunt tratate aici problemele de gen și am avut, recunosc, reacția românului care le știe pe toate:

“Hai, dom’ne, am zis, exagerați, păi s-au emancipat de mult femeile voastre, ce mai vor? Ia să poftiți la noi în România să vedeți discriminare.”

Nu mi-am dat seama că același argument l-ar putea folosi cineva la mine acasă:

“Cele mai trebuie româncelor emancipare? Să zică mersi că nu poartă burka și că nu trebuie să meargă la doi pași în urma bărbatului, ca în țările arabe.”

E un argument pe cât de prost, pe atât de cinic, și totuși mi-e rușine să recunosc că l-am aruncat de câteva ori în conversație atunci când n-am avut altceva mai inteligent de spus.

Feminismul american și bunele maniere europene

Al doilea lucru pe care nu sunt mândru să-l recunosc este că am întreținut o vreme un clișeu mincinos, cu care venisem, de fapt, în bagaj și pe care nu m-am obosit foarte repede să-l verific.

Câțiva „binevoitori” mă preveniseră s-o las mai moale cu politețea față de femei în America pentru că „se interpretează”. De aici și până la concluzia că astea sunt roadele amare ale feminismului dus la extrem – erodarea civilizației și dispariția „feminității” – n-a mai fost decât un pas. Privind în urmă, nici nu-mi vine să cred de câte ori am repetat copilăria asta fără să mă sinchisesc să întreb dacă chiar așa stau lucrurile.

Într-adevăr, cel puțin în California cei mai mulți bărbați nu mai dau întâietate unei femei la intrarea sau la ieșirea dintr-o încăpere, la fel cum nu mai fac ocolul mașinii pentru a-i deschide portiera și nici nu se mai oferă să-i care bagajele, iar la restaurant nu par să aibă nicio reținere să stea jos atunci când o doamnă stă în picioare.

Dar toate femeile pe care le-am întrebat dacă le supără atunci când un bărbat face oricare dintre aceste gesturi, m-au asigurat că nici pomeneală de așa ceva. Iar unele dintre ele, vă asigur, sunt dintre cele mai pasionate luptătoare pentru egalitatea între sexe.

Eliberat de acest clișeu stupid, mi-am văzut în continuare de manierele mele europene și pot să confirm că, aproape de fiecare dată când i-am dat deschis ușa unei femei, la fel cum dau întâietate vârstnicilor și prietenilor și militarilor și celor cu mai multă carte, n-am primit altceva decât cel mult o privire plăcut surprinsă, un zâmbet și un „Oh, thank you!”.

Cu timpul, am ajuns să cred că adevărații vinovați pentru dispariția acestor obiceiuri în America sunt, de fapt, bărbații și nu femeile. Mi-e greu să nu citesc în refuzul acestor ritualuri sociale o reacție de agresivitate pasivă – „Poftim, ați vrut empancipare, ia mai lăsați-ne cu politețea asta…” Și tare mă tem că ceva similar se întâmplă deja și în România, unde abandonarea bunelor maniere a luat-o cu mult înaintea egalității între sexe.

“Mult i se va cere oricui i s-a dat mult.”

Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat în acești doi ani a fost că „emanciparea femeilor” (sau a romilor, sau a homosexualilor, sau a oricărei alte minorități) e un fel foarte prost de a pune problema. Pentru că mesajul, deloc subtil, pe care această sintagmă îl transmite este că femeile au o problemă și că e treaba lor să se emancipeze, în vreme ce noi, bărbații, nu avem decât să ne păstrăm mințile deschise și să așteptăm ca ele să termine odată cu emanciparea asta.

E ca și cum ai sta cu mâinile în sân lângă un puț în care cineva a avut ghinionul să cadă și l-ai încuraja binevoitor pe nefericit să se salte singur („de șireturi”, cum zic americanii). Nici nu contează cum a ajuns omul nostru în puț și nici cine a săpat puțul. Discuțiile de genul acesta aduc mai multă încrâncenare decât soluții. E pur și simplu omenește să-i întinzi o mână de ajutor celui care nu se poate ajuta singur, cu atât mai mult atunci când te afli într-o poziție de putere.

Așa cum nimeni n-are niciun merit în a se fi născut alb, bărbat sau heterosexual, nimeni n-are nicio vină în a se fi născut negru, femeie sau homosexual. Dar cum primele roluri vin la pachet cu niște privilegii incontestabile, cei care se bucură de ele au o datorie morală de a reduce această inegalitate. Căci „mult i se va cere oricui i s-a dat mult” (Luca 12: 48).

Pentru mine, asta a fost cel mai greu de înțeles și de acceptat: că e mai important să fiu un aliat activ al femeilor în lupta lor pentru egalitate socială, economică și politică decât să le încurajez de pe margine, în vreme ce le deschid ușa la restaurant. Și că, de fapt, una n-o contrazice pe cealaltă.

:: The One, iulie 2013

Arta Puterii pentru Femei. Atelier de Leadership cu Dragos Bucurenci si Maria Andrei

Voci pentru Roșia Montană

Uniti SalvamFiecare dintre noi are un motiv să lupte pentru Roșia Montană. Motivele mele, dar mai ales pe cele ale lui Marcel Iureș, ale lui Bogdan Dumitrache (Boogie) și ale lui Zoli Toth le aflați din următorul clip. A mai apărut unul, cu Mihai Gruia Sandu, și vor mai urma și altele.

Pentru mine, e o onoare să-mi alătur vocea unor artiști pe care îi respect, iubesc și admir și sper ca mai multe personalități să le urmeze gestul și să-și exprime public susținerea pentru mișcarea #unițisalvăm

Poți lupta și tu, ieșind duminica la proteste sau distribuind acest clip.

Un pas în față

Sheryl Sandberg Time magazine cover

Câte șanse își dau cu adevărat femeile în carieră?

Sheryl Sandberg e cea mai puternică femeie din Silicon Valley și ocupă locul 6 în topul Forbes al celor mai puternice femei din lume. De când a preluat operațiunile Facebook, compania parcă a mâncat jăratec: veniturile au crescut de la 150 de milioane pe an la 1,5 miliarde de dolari pe trimestru, iar Mark Zuckerberg nu mai contenește cu laudele.

“[Sheryl] a construit toată partea de business, a declarat Zuckerberg pentru revista Time. Eu nu știam nimic despre ce înseamnă să conduci o companie.”

Întrebat cât este Sandberg de neînlocuit, o întrebare-capcană pentru că Facebook este o companie publică, Zuckerberg nu și-a putut totuși abține complimentul: “are calități care sunt de neînlocuit”.

CV-ul lui Sandberg punctează un crescendo impresionant: Harvard (summa cum laude), Banca Mondială, Harvard Business School, McKinsey & Co, șefă de cabinet a secretarului de stat pentru Trezorerie (omologul american al ministrului economiei și finanțelor) în cabinetul Bill Clinton, Google (unde a construit vreme de șapte ani tot ce înseamnă publicitatea online) și Facebook. Multă lume crede că se va întoarce în administrația publică și nu sunt puțini cei care o văd candidând peste niște ani la funcția supremă în stat.

Cariera ei pare dovada cea mai limpede că în America femeile au aceleași șanse de a se realiza profesional ca și bărbații. Dar statisticile spun altceva. Sheryl Sandberg e mai degrabă una dintre acele excepții care confirmă regula.

:: continuarea

Strategic Leadership Forum

Strategic Leadership ForumÎntr-o lume perfectă, titlul acestui forum ar fi redundant: leadership-ul adevărat nu poate fi decât strategic*. Fără abilitatea de a privi proiectele în perspectivă, de a vedea pădurea și nu doar copacii, fără obișnuința de pleca la drum cu o hartă și fără exercițiul zilnic al diferențierii dintre esențial și accesoriu, un lider rămâne lider doar cu numele.

:: continuarea pe blogul Khastalia | enlightened leadership

Vorba bună. Atelier de vorbire în public

Sunt doua feluri de vorbitori pe lume: 1. cei care au emotii si 2. mincinosii. MARK TWAINAm lansat site-ul Khastalia, compania în cadrul căreia voi oferi consultanță în comunicare, programe de training și executive coaching pentru lideri care vor să se înțeleagă mai bine pe sine și să-i inspire pe cei din jur.

Primul program de training este atelierul de vorbire în public “Vorba bună”:

Cu siguranță ți s-a întâmplat nu doar o dată să te plictisești îngrozitor în timpul prezentării făcute de un vorbitor neinspirat sau să suferi în tăcere în fața unui interlocutor agasant, fără să mai fii în stare să-ți aduci aminte în nici unul dintre cazuri despre ce ți s-a vorbit.

Atelierul Vorba bună este dedicat celor hotărâți să nu îngroașe rândurile acestor specii de vorbitori.

Pe parcursul a două zile de exerciții și cu ajutorul celor mai noi modele americane de comunicare, vei învăța cum să câștigi și să menții atenția publicului tău, cum să fii memorabil și agreabil.

Detalii aici.

Suflet de troll

Acum mai mulți ani, Cațavencii l-au trimis pe Radu Alexandru la Gala Verde, un eveniment între partenerii căruia se numărau și ei. A doua zi, Radu a scris o mizerie haioasă pe blogul personal, unde identitatea lui de troll îl obligă să scrie mizerii. Pentru cei care nu știu, un troll este un blogger care urăște tot ce mișcă, care vede mizerie peste tot și care, ca atare, scrie tot felul de mizerii despre oamenii pe care îi detestă, adică despre toată lumea*. Colegii mei s-au supărat, eu nu. Stați să vedem ce scrie în Cațavencu, le-am zis. Așa cum mă așteptam, la gazetă Radu a prestat un articol foarte civilizat, deși pe alocuri cam fad. A fost un prim semn că Radu nu e nici prost și nici ticălos.

Cu troll-ul la Festivalul de Teatru

Întâmplarea a făcut să-l mai întâlnesc apoi și să stăm de vorbă. A fost singurul motiv pentru care i-am mai frecventat uneori blogul, pentru că altfel încerc să stau departe de blogurile care miros urât. Fiecare cu aerul care-i place, e slobod în blogosferă pentru toți. Dar n-am putut să nu observ că Radu are și talent la scris și umor, chiar dacă nu neapărat din cel pe care-l gust eu. La un moment dat, m-a desființat și pe mine la el pe blog, cred că mi-a dedicat chiar un foileton. Nu m-a surprins – dacă mi-ar fi dedicat o odă în șapte părți, n-ar fi citit-o nimeni. Bănuiesc că nu mi-o fi picat bine, dar mă bucur să constat că nici nu mai țin minte ce-l mâna exact în luptă.

Mi-a venit așa un miros... Tu transpiri, sau ai mers cu autobuzul?

Sursa: Best of Mardale 2011 / Cațavencii

L-am întâlnit apoi (țineți-vă bine!) la Festivalul de Teatru de la Sibiu, unde edita, cu nedisimulată greață, dar cu același talent și umor, revista festivalului – tot sarcină de serviciu de la Cațavencu. Țin minte că am vorbit preț de o bere sau două și că nu m-am plictisit deloc – atunci când nu e ocupat să-și mulțumească publicul, Radu poate fi chiar agreabil (ceea ce, îmi dau bine seama, pentru cititorii lui de pe blog e aproape o insultă).

Am încetat să-l citesc după ce mi-am dat seama că mi-e tot mai greu să separ personajul plin de ură de pe blog de omul pe care l-am cunoscut și care mi s-a părut cel mai adesea de bun simț. De la o vreme, mi s-a părut că nu mai face foarte bine distincția între ce scrie, unde scrie și cine este.

Acum, o fi Radu incult și n-o fi pricepând cum devine treaba cu teatrul, dar cineva ar putea face un spectacol foarte bun pornind de la povestea lui. Radu suferă de o formă de bovarism galopant: a jucat așa de bine și așa de multă vreme rolul mitocanului nedus la biserică, care face concurs de râgâieli cu vecinii de pe blog, încât a ajuns să se identifice cu propriul personaj. N-am nicio îndoială că o să-i treacă, pentru că, așa cum a aflat și Zoso, nu se poate trăi cu adevărat din asta.

Care-i, de fapt, scandalul?

Chiar dacă pornim de la principiul junimist “Anecdota primează!”, există totuși mizerii bine scrise și mizerii scrise mizerabil. Textul lui Radu despre Oana Pellea e, cu siguranță, dintre cele din urmă. S-ar fi potrivit de minune la el pe blog, alături de alte pamflete ratate, dar și mie mi s-a părut puțin straniu să-l văd publicat în Cațavencii.

Zic “puțin” pentru că nu e prima dată când unul dintre editorialele Cațavencilor mustește de ură, de prostie, de incultură sau de lipsă de umor. Nimic altceva decât o bună dovadă că inteligența nu e o stare continuă și că nu sunt toți Cațavencii egali în fața inspirației. Radu a râgâit cam tare de data asta, dar nu e ca și cum asta nu s-ar mai fi întâmplat niciodată în paginile Cațavencilor sau la ședințele lor de redacție.

Dacă citești Cațavencii, citești o revistă de satiră din partea căreia ar trebui să știi la ce să te aștepți. Eu, unul, n-o mai citesc de multă vreme, pentru că nu mă mai amuză nici umorul rasist, nici cel misogin și nici cel homofob. Am făcut alegerea asta pentru liniștea mea, nu ca să le fac lor un reproș. Cei care o citesc, drept să vă spun, mi se par puțin farisei atunci când își dau ochii peste cap. Iar când îi cer lui Mircea Dinescu să-i ia lui Radu dreptul de semnătură, suntem în plin Caragiale. Mai rămâne să-i ceară să-l bărbierească și să-l trimită la reeducare.

Ce-am avut și ce-am pierdut

Doru Bușcu (și nu Mircea Dinescu) a greșit când și-a dat avizul pentru editorialul lui Radu, dar, odată apărut, ar fi greșit și mai tare dacă l-ar fi retras. Radu și-a exprimat opinia, Cațavencii i-au girat-o. N-ai ce corecție să mai faci. Tragem linia și facem socoteala: Radu a mai câștigat puțin la capitolul branding personal; brandul Cațavencii a mai alunecat oleacă la vale (dar asta poate fi de bine, pentru că în vale sunt mulți cititori, chiar dacă poate mai proști decât cititorii lor de acum), iar pentru Oana Pellea a fost un fel de Valentine’s Day, pentru că s-a ales cu un val de declarații de dragoste.

Spre deosebire de pretinșii cumpărători ai revistei pe care textul lui Radu i-a făcut să n-o mai cumpere, pe mine tot scandalul ăsta m-a silit să revin pe site-ul revistei, unde am citit un editorial genial al lui Doru Bușcu despre cine l-a flegmat cu adevărat pe Patapievici. Îi sunt recunoscător lui Radu că mi-a adus aminte că nu e bine să pun etichete și nici să judec pădurea pe baza uscăturilor.

Vă jur că nu mi-am propus să-l scot basma curată din povestea asta, dar eu nici nu cred măcar că a fost cu adevărat sincer când a scris editorialul cu pricina. Este limpede că l-a scris, așa cum scrie și pe blog, ca să-și mai facă puțin PR. Încă o dată, Radu nu e nici prost, nici ticălos, e doar puțin oportunist. Dar o să-i treacă. Iar eu țin să-i mulțumesc și pe această cale pentru că Oana a mai aflat o dată cât este de iubită. Nouă, închipuiților care încă mai mergem la teatru, cu siguranță n-o să ne treacă.

* Later edit: Bogdana Butnar îmi atrage atenția că abuzez de termenul “troll”. Troll-ul autentic e mai degrabă un postac pe site-urile și pe blogurile altora. Stricto sensu, Bogdana are dreptate, dar n-am mai știut atunci unde să-l încadrez pe Radu, ca să fac, totuși, diferența între el și tagma bloggerilor civilizați. M-a luminat tot Bogdana: Radu e un troll care are și blog.

Jalea de bronz

O scenă berlineză

Pe Unter den Linden, strada cu tei din Berlin, se află un edificiu neoclasic a cărui eleganță sobră m-a făcut să mă opresc o clipă pentru a-l privi mai bine. Două drapele străjuiesc la stânga și la dreapta fațada ritmată de o colonadă dorică, adusă parcă din vechiul Pelopones, dar redusă la dimensiuni mai puțin amețitoare.

M-am apropiat intrigat și, prin deschizătura ușilor masive, am zărit un interior complet gol. Lângă ușă, o placă metalică dă seamă despre sensul acestui monument. Nu m-am grăbit, însă, să o citesc, ci am pășit înăuntru, unde am descoperit o scenografie și mai stranie decât putusem ghici înainte.

Încăperea era, într-adevăr, goală, dar nu cu totul. În mijlocul ei, ușor decentrată, se afla o statuie: o femeie îmbrăcată în haine sărăcăcioase, așezată pe jos, pe caldarâm, ca și cum ar fi ieșit la cerșit ori s-ar fi oprit o clipă să-și tragă sufletul după o zi de trudă. Numai că mâinile ei nu cerșeau, iar ochii-i nu păreau să se odihnească.

Femeia ținea în brațe trupul chircit, acoperit de zdrențe, al unui copilandru. Putea fi fiul ei, putea fi un copil al străzii. Părea lipsit de cunoștință, poate era grav bolnav, poate rănit sau poate chiar mort. Pe cine anume reprezenta și ce era cu el n-aș fi putut spune, dar în trăsăturile turnate în bronz ale femeii se citea “atâta jale”, vorba poetului ardelean, încât mi-a fost limpede că mă aflu în fața unui monument al suferinței omenești, în toată simplitatea și grozăvia ei.

Neue Wache

Am privit descumpănit singurătatea celor două figuri de bronz în sala mare de piatră. Lumina intra în încăpere printr-un oculus tăiat în tavan chiar deasupra lor. Mi-am imaginat că în zilele cu soare, razele de lumină le îmblânzesc singurătatea și o fac, poate, mai suportabilă.

Dar în ziua cu pricina era o vreme mohorâtă de toamnă, cu o ploaie deasă și persistentă. Așa că, în vreme ce eu contemplam, la adăpostul tavanului, dramatismul întregii scene, ploaia cădea tăcută și indiferentă deasupra cuplului de bronz. Rar am simțit o emoție la fel de puternică precum în fața acestui grup statuar. O Pietà modernă, la fel de sfâșietoare ca cea a lui Michelangelo.

După o vreme am ieșit iar afară și am citit inscripția. Monumentul este un memorial dedicat victimelor războiului și ale tiraniei, de la evreii, romii și homosexualii exterminați de regimul fascist la dizidenții anticomuniști din Republica Democrată Germană. Ajuns acasă, am simțit nevoia să aflu povestea din spatele memorialului.

Neue Wache, pe românește Noua Gardă, a fost ridicată din ordinul regelui Friedrich Wilhelm al III-lea cu un scop foarte practic, acela de a adăposti detașamentul de gardă al palatului prințului moștenitor. Linia neoclasică i se datorează arhitectului Karl Friedrich Schinkel. În 1931 a fost dedicat celor căzuți în războiul mondial. Naziștii l-au integrat firesc în marșurile lor (de fiecare dată când un general german era ucis, procesiunea funebră făcea o scurtă oprire în fața memorialului, iar mareșalul Göring striga: “Generale, te duci în Walhala!”).

În timpul celui de-al doilea război a fost grav avariat și nu a fost renovat până spre sfârșitul anilor ’60, când a fost dedicat din nou ca un memorial al victimelor fascismului și ale războiului mondial. Au fost depuse aici rămășițele unui soldat necunoscut și ale unei victime necunoscute dintr-un lagăr de exterminare și a fost aprinsă o flacără eternă. Tot atunci a fost tăiat oculus-ul în tavan.

Spre sfârșitul anilor ’80, la Bonn, în capitala Germaniei libere, proiectul unui memorial dedicat celor căzuți în războaie a stârnit dezbateri aprinse. Scandalul din jurul vizitei președintelui Reagan la cimitirul militar Bitburg, unde fuseseră înmormântați și membri ai SS, a înfierbântat și mai mult spiritele, iar proiectul n-a prins niciodată viață. Căderea zidului Berlinului i-a dat, însă, un nou suflu, iar cancelarul Kohl a avut ideea unificării celor două memoriale. Așa s-a născut Neue Wache, în versiunea în care am văzut-o și eu.

Dar nici această formulă nu a fost scutită de contestări. Supraviețuitorii Holocaustului au acuzat lipsa de de relevanță a grupului statuar, alții s-au plâns că punerea laolaltă a atâtor categorii de victime aruncă în derizoriu memoria fiecăreia.

Și de data aceasta, Neue Wache a supraviețuit contestărilor, iar statuia sculptoriței  Käthe Kollwitz, care, am aflat între timp, se numește “Mamă cu fiul ei mort”, spune și astăzi cui vrea s-o asculte povestea victimelor. O poveste tăcută și grea ca ploaia dintr-o după-amiază de toamnă la Berlin.

:: foto: Andreas Levers / 96dpi
:: The One

Prietenia ca o corvoadă

Sau cătușele unui prost obicei

“În «Totul este iluminat» (volumul de debut al lui Jonathan Safran Foer) o mamă îi spune fiului ei: «Într-o bună zi și tu va trebui să faci pentru mine lucruri care nu-ți plac. Asta înseamnă că suntem o familie.»” Prietenul cu care stau de vorbă face o mică pauză și apoi adaugă: “Cam asta cred eu și despre prietenie.”

Am rămas o vreme descumpănit. Nu știu să fi auzit o definiție mai teribilă ca asta. Și, deși mi-e greu s-o recunosc, nu lipsită, într-un anume fel, de adevăr.

Ca instrument social, prietenia poate fi citită ca un acord bilateral de schimb de servicii. Există o întreagă literatură pe tema rolului pe care reciprocitatea și întrajutorarea l-au jucat în evoluția noastră ca specie, cu argumente care, pe mine, cel puțin, m-au convins. Cred că nu e nimic în neregulă cu această perspectivă, atâta vreme cât acceptăm că ea nu epuizează rolul relațiilor sociale, că prietenia și apartenența la un grup sunt o idee mai mult decât un contract nescris de prestări servicii.

Pentru mine, lucrul cel mai valoros într-o prietenie este intimitatea: curajul de a i te dezvălui cuiva cât mai fidel felului tău de a fi. De aici urmează acea încredere în propria persoană pe care prietenii și-o inspiră unii altora și acel sentiment neprețuit de relaxare: a te simți bine în pielea ta. Prietenia e un exercițiu de dezbrăcare sufletească și, ca orice expunere vulnerabilă, e un liant nemaipomenit între oameni.

O cutumă pe care o învățăm de mici ne face să rămânem legați de cei care ne ajută, care ne fac servicii, cel puțin până când avem ocazia să le întoarcem darul.

Dincolo de aspectul practic al acestor relații, citesc în ele și o aritmetică a puterii: obligația pe care mi-o asum e, într-un fel, și o promisiune pe care mi-o fac mie însumi. Într-o bună zi, am să fiu în stare să întorc acest dar. Atunci când accept ajutorul unui prieten, accept, odată cu el, și dreptul de a spera că voi redeveni cândva puternic.

Dar o legătură și mai trainică se naște atunci când cineva ni se dezvăluie slab – atunci când ne cere ajutorul sau, pur și simplu, ne vorbește despre problemele sale. Aceste destăinuiri întorc pe dos aritmetica de care vorbeam mai înainte: slăbiciunile celorlalți ne aduc aminte că și noi suntem vulnerabili. Privind cicatricile celorlalți, simțim că și noi putem fi răniți. Iar când răspundem, îndepărtând, la rândul nostru, una dintre măștile puterii noastre, când ne descoperim celuilalt în slăbiciunile – omenești, mult prea omenești – care ne definesc, abia atunci, cred eu, se naște o prietenie adevărată.

Mi-a fost greu să nu citesc în comentariul prietenului meu și un ton amărui, resemnat. Definiția lui Foer surprinde o arhitectură a relațiilor pe care aș numi-o prietenia-corvoadă. Ceva cu totul străin de cum simt eu că ar trebui să ne înțelegem cu prietenii noștri. Abia în preajma lor cred că ar trebui să ne permitem luxul de a ne purta mai liber decât o facem, poate, îndeobște. Abia în spațiul protejat al acestei intimități atât de prețioase ar trebui să ne pese mai puțin de “ce se face” și “ce nu se face”.

Nu pledez pentru gesturi nepăsătoare, pentru lipsă de grijă față de celălalt, ci pentru transparență, drag reciproc și libertate. Poate greșesc, dar mi-e greu să înțeleg la ce sunt buni prietenii de dragul cărora trebuie mereu să faci câte ceva sau să fii altcineva.

"Endgame" la American Conservatory Theater în San Francisco (2012)

În “Sfârșit de partidă”, Samuel Becket desenează un mini-univers aparent absurd (și cu nimic mai puțin real) în care personajele se torturează reciproc, supliciul ține loc de iubire, iar supunerea ține loc de prietenie. Am văzut de curând un spectacol cu această piesă și mi-a rămas în minte unul dintre monologurile slujitorului:

“Îmi spun uneori – Clov, trebuie să înveți să suferi cu mai multă dârzenie dacă vrei ca într-o bună zi să înceteze să te mai pedepsească. Îmi spun uneori – Clov, trebuie să te ții tare dacă vrei ca într-o bună zi să te lase să pleci. Dar mă simt prea bătrân, și prea departe, ca să-mi mai schimb obiceiurile. Bine, nu se va sfârși niciodată, nu voi pleca niciodată.”

Așa și cu prieteniile acestea încătușate de care vorbea prietenul meu. Nu ne aduc, cu adevărat, nimic bun, dar ne dau o foarte convingătoare senzație că ne trăim viața.

:: The One