Uniți, simplificăm și arătăm cu degetul

October 1, 2013 • cu stangu-n dreptu • ecologie

Oponenții protestului Uniți. Salvăm nu sunt singurii care văd lumea în alb și negru. Câțiva dintre protestatari – nu mulți, dar, din păcate, unii dintre cei mai influenți – suferă de aceeași perspectivă discromatică.

Cei mai mulți dintre protestatarii cu care am vorbit sunt oameni rezonabili, dar, la fel ca și oamenii rezonabili din tabăra adversă, se aprind ușor și nu mai judecă limpede atunci când se simt atacați. Așa îmi explic proliferarea în rândul comunității Uniți. Salvăm a două mesaje despre care mi-e greu să cred că au făcut vreun bine protestului.

Nu vreau să discut cât de întemeiate sunt ele, pentru că asta mi se pare mai puțin important. Bătălia pentru Roșia Montană nu se dă în amfiteatrul Facultății de Filosofie, ci pe maidanul politico-mediatic, acolo unde loviturile sub centură sunt, din păcate, aplaudate și unde nu există niciun alt arbitru în afara opiniei publice. Mesajele despre care vorbesc au fost un fel al protestatarilor de a-și da singuri cu stângul în dreptul, asta ca să nu invoc o altă expresie românească, mai neaoșă.

“Nu corporația face legislația” e un slogan care sună bine și care, luat literal, nu reprezintă neapărat o idee de extremă stânga, ci o idee democratică elementară. Numai că sensul sloganului e mai puțin inocent și, din păcate, prea vag. Întrebarea pe care mi-o pun este dacă merită să pui la zid toate corporațiile din România în numele șpăgilor date pentru Roșia Montană (în paranteză fie spus, mi se pare mult mai simpatic, mai cinstit și mai precis sloganul “S-a dat șpagă barosană pentru Roșia Montană”).

Cu siguranță, nu e singurul caz de acest gen din România, dar cum rămâne cu toate corporațiile care-și plătesc taxele, care fac afaceri oneste și care au grijă de angajații lor? În companiile astea lucrează unii dintre românii cei mai educați și cei mai deschiși la minte. N-ar fi mai înțelept să încerci să ți-i câștigi drept suporteri în loc să-i arunci pe toți de-a valma în haznaua corporatiștilor șpăgari? Și e asta cu adevărat lupta oamenilor din stradă? De-corporatizarea României? Vast program, vorba lui de Gaulle.

Infinit mai dăunătoare a fost diabolizarea în masă a presei, prezentată în sloganuri, pe bloguri și pe Facebook ca “vândută” și “mincinoasă”. “Dacă ei înșiși ar fi mai atenți, scrie Tolo, protestatarii ar face diferența dintre presă și televiziuni.”

Protestatarii n-au înțeles că protestul se vede altfel din redacția de Știri decât de pe alveola din centrul Pieței Universității. Și că de la o decizie editorială care are un singur obiectiv, creșterea audienței, și până la rea-voință e cale lungă.

Ce-am obținut cu aceste mesaje? Alienarea celor mai importanți potențiali aliați ai protestului – jurnaliștii care nu aveau nicio miză și nicio părere deja formată pe acest subiect. Un exemplu: Știrile Pro TV, care au relatat echilibrat, și care au fost acuzate, în bloc, că au făcut blat cu RMGC. E jignitor să spui așa ceva despre o echipă de jurnaliști nominalizată de trei ori la premiile Emmy. E o copilărie să crezi că cel mai mare trust media din estul Europei ar compromite credibilitatea produsului său jurnalistic de cel mai mare succes pentru o șpagă de care nici măcar nu are nevoie.

Știu că fluier în biserică, dar chiar și în trustul Intact, nu sunt toți reporterii și realizatorii o apă și-un pământ. La ce bun să te încleștezi într-un clenci ridicol cu jurnaliștii pe care nu-i poți nici schimba, nici convinge, în loc să te concentrezi să ți-i împrietenești pe cei cu care se poate discuta?

Din păcate, această atitudine are la bază o idee și mai fragilă – aceea că televiziunile nu mai au public, că lumea stă, vezi, Doamne, pe Facebook și că a uitat de telecomandă. Asta e, pur și simplu, o bazaconie. Piața Universității duminică seara nu e tot Bucureștiul. Bucureștiul nu e toată România. Îi încurajez pe cei care mai cred asemenea năzbâtii să caute ratingurile principalelor jurnale de știri, apoi să le compare cu numărul de like-uri ale posturilor Uniți. Salvăm de pe Facebook.

În ambele cazuri, e vorba de generalizări pripite și de acuzații nedrepte care nu fac bine nimănui, cu atât mai puțin protestatarilor. Înainte de arăta cu degetul en masse spre corporațiile care “fac legea” și spre presa “vândută”, ar merita pusă întrebarea elementară: la ce bun?

Primul ajutor pentru sportivi

September 29, 2013 • maimultverde

Lecția de prim ajutor a organizat vineri, 20 septembrie, în București un curs gratuit dedicat practicanţilor de sporturi.

30 de cursanți dornici să afle cum pot sări în ajutorul celor care suferă accidente în urma activităților sportive, au venit să învețe, practic și teoretic, principalele tehnici de salvare în cazul celor mai întâlnite traumatisme în situații de urgență specifice acestor activități.

Participanții – skateboarderi, snowboarderi, alpiniști, trekkeri, pasionați de speologie, motocicliști, mountainbikeri și bicicliști urbani – au fost instruiți timp de 4 ore de doamna doctor Iancu de la SMURD și de medicul ortoped Andrei Bogdan (ortopedieclinica.ro).

Tehnicile de prim ajutor ce țin de diverse tipuri de accidente în care riscă să fie implicați bicicliștii și motocicliștii au reprezentat punctul de maxim interes pentru cei prezenți și au fost puse în practică prin simulări de către medici și cursanți. Au fost trecute în revistă regulile de prevenție, iar proceduri precum înlăturarea căștii de protecție a victimei și utilizarea corectă a gulerului cervical, au fost executate sub îndrumarea medicilor.

Identificarea simptomelor și tratarea unor afecțiuni precum entorse, luxații, fracturi sau rupturi musculare au fost tratate pe larg de către doctorul ortoped Andrei Bogdan. Informații despre soluțiile corecte de prim ajutor în caz de fracturi pot fi găsite şi pe site-ul programului Lecția de prim ajutor.

Cursul de prim ajutor dedicat sporturilor extreme este al treilea curs gratuit deschis publicului de Lecția de prim ajutor în decursul acestui an, după cursul din iulie pentru publicul larg și cursul specializat pentru părinți în acordarea primului ajutor copiilor și bebelușilor. Scopul cursurilor gratuite este să familiarizeze diverse categorii de participanți cu tehnicile de prim ajutor, în vederea salvării cât mai multor vieți în cazuri de urgență.

Pentru toți cei interesați de aceste cursuri, Lecția de prim ajutor pune la dispoziție un newsletter și o pagină de Facebook, prin intermediul cărora poți fi la curent cu perioadele în care au loc și poți să te înscrii ca participant activ.

Aplicațiile gratuite Lecția de prim ajutor pentru smartphone-uri și tablete îi asistă în timp real pe cei ce au nevoie să afle cum se acordă corect primul ajutor în situații de urgență, care sunt cele mai apropiate spitale de locul în care se află victima sau cum se face apelul unic de urgență 112 către ambulanță.

Lecția de Prim Ajutor este un program de prevenţie şi educaţie pentru salvarea de vieţi oferit de ING Asigurări de Viaţă şi Asociaţia MaiMultVerde în parteneriat cu SMURD.

Revoluția Hipsterilor

September 22, 2013 • ecologie • societate civila

Mișcarea “Uniți, Salvăm” a fost cea mai frumoasă surpriză cu care mă putea aștepta România la întoarcerea din California. Cred că din anii ’90 n-au mai văzut Bucureștiul și România atâția oameni tineri, frumoși, civilizați protestînd nu pentru locuri de muncă sau pentru indexări salariale, ci pentru un ideal, iertați de vorbă proastă, dar nu știu cum, Doamne, iartă-mă, să-i zic altfel.

Hipsteru’ e-n ochii celui care privește

Mai mulți comentatori au observat cu ce iese în evidență acest protest: nu există lideri, nici autorizație de la Primărie, nici ură, nici violență, iar protestatarii sunt “ultra-civilizați” (caracterizarea îi aparține Ministrului de Interne), fac curat după ei și nu provoacă jandarmii. Aceștia, la rândul lor, au raportat că “80 la sută dintre protestatari erau femei cu copii în braţe”, o exagerare venită, pesemne, din faptul că jandarmii nu sunt deloc obișnuiți să vadă familiști la proteste. Mai puțin impresionați, alți comentatori au observat că protestatarii sunt în mare parte hipsteri. Ca și scăparea lui Iliescu din anii ’90, cu “niște golanii, niște elemente huliganice”, porecla de “hipster” a fost repede însușită de protestatari, iar dacă “Uniți, Salvăm” va rămâne în istorie cu un nume, acesta va fi, cel mai probabil, Revoluția Hipsterilor.

Priviți de la distanță, tentația de a vedea protestatarii în alb și negru e foarte mare. Pentru că poza unei pancarte cu sloganul “Jos capitalismul!” a circulat mai des pe net și pentru că în primele zile ale protestului se scanda uneori “Nu corporația face legislația” (ceea ce, să fim sobri, e o idee democratică, nu de stânga, nici de dreapta), s-a acreditat ideea că în stradă au ieșit doar stângiștii, altermondialiștii și micii comuniștii (aici faceți semnul Crucii și stuchiți de trei ori în sân). Nimic mai fals. Dacă te plimbi printre protestatari, ai să vezi că mișcarea e compusă din oameni tineri și mai puțin tineri cu idei dintre cele mai diferite, uniți doar de revendicarea comună legată de Roșia Montană. Sigur că sunt stîngiști, chiar radicali, după cum sunt și oameni de dreapta, unii chiar ultra-conservatori (vezi delirul naționalistoid al lui Florin Zamfirescu), dar și unii și ceilalți sunt minoritari, raportați la marea masă a protestatarilor, așa cum e firesc să stea lucrurile în orice societate pluralistă.

S-au spus și s-au scris multe năzbâtii legate de proteste în zilele din urmă. Dintre cele mai aiuritoare, rețin o însemnare a lui Cristian Șuțu în care îi compară pe protestatarii teribiliști cu Țurcanu, torționarul scelerat care a condus experimentul Pitești. Șuțu se scuză că-l invocă pe Ion Iliescu împotriva protestatarilor, dar nu înțeleg de ce. E limpede că se regăsește în logica simplistă a autorului moral al mineriadelor, cel care nu s-a sfiit să compare protestele pașnice din Piața Universității cu Rebeliunea Legionară.

Notă Informativă

În vederea deconspirării elementelor anticapitaliste din cadrul protestului, aș dori să raportez următoarele. În ultimele patru săptămâni, cel cu care am fost mai mereu la protest a fost principele Mihai Ghyka, care a fost de două ori CEO al companiei care produce Bergenbier și o ocupat până la începutul acestui an postul de director comercial la Vodafone. Mihai nu folosește titlul princiar și nici eu nu-i spun vreodată așa, dar am vrut să fie limpede pe cine facem “hipster” când judecăm așa, la grămadă. În fiecare seară, după concertul din cadrul Festivalului Enescu de la Sala Palatului, Mihai își dădea jos cravata și pedala până la Piața Universității ca să li se alăture protestatarilor.

În prima duminică în care am fost împreună, am găsit-o stând turcește pe caldarâmul de la Universitate pe principesa Eleonore af Schaumburg-Lippe, a opta în linia de succesiune la tronul danez și director executiv al Uniunii Agențiilor de Publicitate din România. Mai încolo am dat peste antropologul Andrei Oișteanu, președintele Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române. Mihai s-a întâlnit cu mai mulți colegi din senior-managementul companiilor unde a lucrat. Cristi Ghinea, care semnează de ani de zile rubrica de comentariu politic a Dilemei Vechi sub numele deconspirativ “atitudini mic-burgheze”, a fost și el prezent la proteste și a scris despre cine sunt cu adevărat protestatarii. Ghyka, Schaumburg-Lippe, Oișteanu, Ghinea, anticapitaliști cu toții și hipsteri pe deasupra… Te umflă râsul.

Vlad Mixich, unul dintre jurnaliștii care insistă se se documenteze înainte de a scrie, a creionat mai multe portrete ale celor ieșiți în stradă, din care se desprind atât coloratura pestriță a mișcării, cât și trăsăturile comune: protestatarii, zice Mixich, sunt “tineri din ăia pe care i-ai lua imediat cu autostopul”. Așa mi se par și mie.

Dacă vrei să te convingi, vino duminică seara la marș. Se pleacă la 5 după-amiaza de la Piața Universității pe acest traseu. Dacă n-ai mult timp, vino pe la 8-9 seara la Piața Universității.

Envoi: Tentația de a vedea lucrurile în alb și negru e la fel de răspândită în rândul participanților la revoluția hipsterilor ca și în rândul detractorilor ei. Dar despre asta, într-o însemnare separată.

Eutanasierea câinilor și demnitatea omului

September 10, 2013 • cu stangu-n dreptu

Nu cred că, la dimensiunea problemei maidanezilor din Capitală, există altă soluție decât eutanasierea în masă. Dar eutanasie înseamnă moarte ușoară, fără dureri, nu căsăpire, nu incendiere, nu schingiuire. Faptul că autoritățile nu fac nimic în vreme ce câțiva bucureșteni omoară cu bestialitate câini este la fel de scandalos ca faptul că niciun primar al Bucureștiului n-a făcut cu adevărat nimic în ultimii 24 de ani pentru a nu se ajunge la moartea lui Ionuț Anghel.

Mi se pare foarte puțin relevantă în aceste zile întrebarea dacă maidanezii trebuie sau nu eutanasiați, pentru că mă tem că, de fapt, nu avem cu adevărat o altă opțiune. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume în care să nu fie nevoie să fie omorâte animalele pentru ca omul să mănânce și să poată trăi în siguranță, dar acea lume va fi posibilă doar într-un viitor foarte îndepărtat și de care ne despart foarte multe semne de întrebare. Cu adevărat important este cum vor fi sacrificați acești câini care au avut ghinionul să se nască, fără voia lor, pe străzile Bucureștiului.

Abatoare există de când lumea și vor mai exista încă multă vreme, dar în abatoarele din zilele noastre, care respectă legile Uniunii Europene și ale acestei țări, animalele sunt eutanasiate, nu măcelărite, așa cum se întâmpla până nu de mult. Iar asta, dragi iubitori și neiubitori de animale, se cheamă civilizație. Alte animale nu-și pun problema să reducă suferința prăzii atunci când o ucid și nici nu ar avea, de fapt, cum s-o facă. Nu au la dispoziție cunoștințele de anestezie pe care omul le-a dobândit în milenii de civilizație. Eutanasia este, de fapt, o invenție a minții omenești și abia prin ea începem să ne justificăm puțin această pretenție, la care facem apel atât de des, că suntem “superiori celorlalte specii”.

În schimb, animalele nici nu-și schingiuie prada de dragul de-a o vedea suferind. Doar omul este capabil de a-și pune în practică insinctele sadice. Iar atunci când o face, indiferent dacă victimele lui sunt alți semeni sau alte animale, omul renunță la demnitatea lui și coboară în ordinea firii în rând cu fiarele. Pico della Mirandola spunea că Dumnezeu nu l-a așezat pe om în fruntea Universului, ci în centrul lui. Mai departe, e alegerea fiecărui om unde-și va găsi locul:

“Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să privești mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfățișezi în forma pe care tu însuți o preferi, ca și cum prin voia ta ai fi propriu-ți sculptor și plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în cele de jos, în rând cu fiarele; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaști în cele de sus, ce sunt divine.“

Cei care hăcuie câini pe străzile Bucureștiului și hingherii care-și fac meseria cu exces de zel nu sunt cu nimic superiori câinilor agresivi, și unii și ceilalți nu fac decât să sporească numărul de fiare din jungla care ajunsese deja Bucureștiul. Mi-e rușine că fac parte din aceeași specie cu ei.

Nicolae Gheorghe, un bun român

August 17, 2013 • societate civila

The Economist îi dedică un lung necrolog sociologului Nicolae Gheorghe, părintele activismului pentru drepturile romilor, care s-a stins pe 8 august, la 66 de ani.

Încă visez o Românie în care elevii de școală primară, de gimnaziu și de liceu vor învăța la orele de istorie despre robia țiganilor și despre oameni ca Nicolae Gheorghe, așa cum învață elevii americani în statele sudiste despre sclavia afro-americanilor, despre Martin Luther King Jr. și despre Rosa Parks.

“NOMAD” was a good word for Nicolae Gheorghe. He was always on the move, with his worldly goods strapped to his back: a laptop, bundles of e-mails, a ring-binder, three shirts. Even in Bucharest, the closest he had to a home, he kept no fixed address. Telephones often failed to catch him. He would be out, tirelessly visiting Roma up and down Romania, or travelling much farther afield, arguing on their behalf.

Citește în continuare

Oana Sandu a semnat un portret mai amplu al lui Nicolae Gheorghe pentru numărul de vară al Decât o Revistă. E o lectură revelatoare din multe puncte de vedere:

De unde ești? Ce faci aici? Cine ești?

Toate sunt întrebări menite să ilumineze o apartenență identitară, toate încearcă să afle cine e persoana respectivă și, chiar mai mult, de ce este așa sau de ce a ajuns să fie așa. Sunt variante ale unei întrebări care îl macină pe Nicolae de aproape 50 de ani și care l-a făcut să sară dintr-o lume într-alta. Întrebarea i-a pus-o un necunoscut, întâmplător. Era 1965, 18 ani, și tocmai terminase liceul. Era la școala de ofițeri de infanterie de la Sibiu, unde se împrietenise cu un coleg dintr- un sat de pe lângă Târgu-Neamț. Într-o vacanță, au făcut amândoi o plimbare cu bicicletele până la mânăstirile Neamț și Agapia și, într-un popas, un târgoveț roșu la față a ieșit dintr- o cârciumă și, văzându-l, l-a întrebat:

„Bă, de ce ești tu țigan?”

Pe cât de simplă e întrebarea, pe atât de imposibil i-a fost lui Nicolae să răspundă. Nu doar atunci, ci în toți anii care au trecut. De aceea, așa cum face pe stradă în Salerno, a căutat ani de zile răspunsurile altora, sperând să-l înțeleagă mai bine pe-al lui.

Citește în continuare

Nicolae Gheorghe a făcut cinste tuturor românilor prin felul în care și-a trăit viața. Chiar dacă drumul dreptății pentru cetățenii românii de etnie romă e unul încă lung, Nicolae Gheorghe a făcut pași importanți pe acest drum. Am convingerea că sunt astăzi în România tineri care își vor modela viața după exemplul lui. Odihnească-se în pace!

Oamenii și timpurile

August 5, 2013 • Uncategorized

Când am citit prima dată articolul care a declanșat campania Gândul de demascare a unora dintre cei mai cumpliți torționari ai României, am reținut un schimb de replici care merită scos în evidență. Pentru că mi se pare că rezumă felul în care trebuie să privim acest proces necesar, deși tardiv, de judecare a celor care au mâinile pătate de sângele a zeci, sute, mii și zeci de mii de oameni a căror singură vină a fost că au căzut de partea greșită a istoriei.

Alexandru Vișinescu, fostul comandant al penitenciarului de la Râmnicu Sărat, unul dintre cele mai sinistre centre de exterminare în primele două decenii ale regimului comunist, s-a întâlnit pe stradă cu unul dintre foștii lui deținuți, țărănistul Ion Diaconescu. Deloc încurcat, aproape jovial, fostul torționar a încercat să se scuze:

„Aşa au fost timpurile”, i-a spus Vişinescu fostului locatar de la Râmnicu Sărat. „Timpurile le-au făcut oamenii. Oamenii au fost aşa”, a replicat Diaconescu.

Frica de oameni

July 29, 2013 • mergi pe mana mea • soyez humains

Andrew Forsthoefel a luat America la picior de la o coastă la alta cu gândul să cunoască tot felul de oameni și să asculte ce are fiecare de spus. This American Life, unul dintre programele mele preferate de radio, ale cărui podcasturi vi le recomand din toată inima, a transmis o parte din povestea lui. Una dintre reflecțiile lui Andrew mi-a rămas în minte și vreau s-o împărtășesc cu voi:

“O femeie din Georgia mi-a spus că nu ar trebui să trec prin orașul învecinat pentru că toți albii au plecat de acolo, au rămas doar slugile. Și că negrul sudist e cu totul altă dihanie decât negrul din nord. Astea sunt cuvintele pe care le-a folosit.

Povestea asta cu oamenii care m-au avertizat în legătura cu “ăia”, cu “ceilalți”, s-a repetat de multe ori. “Ăia nu sunt la fel de primitori cum suntem noi. O să te împuște doar ca să-ți ia cămașa din spinare. Să n-ai încredere în ei!”

N-am știut niciodată ce să fac în fața prejudecăților, mai ales atunci când ele vin din partea cuiva care m-a primit la el în casă și mi-a dat să mănânc. Mai des decât mi-ar plăcea să recunosc, n-am spus nimic. Și mi-e rușine pentru asta.

Ceea ce-mi doresc este ca acești oameni să fi trăit ceea ce am trăit eu, să fi văzut că tocmai oamenii de care îmi spuseseră să mă feresc au fost cei care m-au primit, la rândul lor, și mi-au dat să mănânc, și mi-au spus poveștile lor.”

Ușor cu Nobelul pe scări

July 15, 2013 • dezvoltare personala • focus

Dați-mi voie să mai insist puțin promo domo sua și să vă spun două vorbe despre calitatea profesorilor de la Stanford Graduate School of Business. În primul rând, ei sunt de două feluri: profesorii titulari (“tenured”) și profesorii consultanți (“consulting professor” sau “lecturers”).

Profesorii titulari

Ce să vă spun? Cei mai mulți sunt rockstars în domeniile lor. Realizări? Păi să le numărăm, coane Fănică! Trei sunt laureați Nobel: Michael Spence a primit premiul Nobel pentru teoria semnalelor costisitoare, iar cei care aveți pregătire financiară îi veți recunoaște pe ceilalți doi laureați, respectiv pe Myron Scholes (din “formula Black-Scholes”) și pe William F. Sharpe (din “Sharpe ratio”). Alți doi au primit medalia John Bates Clark, cel mai prestigios premiu în economie după Nobel.

Michael Spence (Premiul Nobel pentru Economie, 2001) a fost decanul Stanford Graduate School of Business vreme de 15 ani, iar acum ține cursuri despre viitorul creșterii economice.

Condoleezza Rice este tot profesor titular, probabil cel mai faimos dintre ei. N-a luat Nobelul, dar ține două cursuri de politică internațională geniale, condimentate cu anecdote din mandatele ei de Secretar de Stat și de Consilier Prezidențial pentru Securitate.

Profesori consultanți

David Demarest a condus ambele campanii electorale ale lui George Bush Sr. și a fost directorul lui de comunicare la Casa Albă. A fost o experiență de neuitat să-l am profesor de comunicare politică în timpul campaniei Obama – Romney.

Bill Guttentag a câștigat două Oscaruri pentru film documentar și a fost nominalizat la alte trei. La cursul lui, Leadership in Entertainment, se perindă în fiecare săptămână nume sonore din industria filmului, din muzică sau din artă. Cei trei care m-au uns pe suflet n-au fost nici măcar dintre cei mai celebri, dar au avut cele mai interesante lucruri de spus și au fost cu toții într-o mare vervă: Julie Bowen, actrița din Modern Family, Glenn Lowry, directorul MOMA, și Ron Meyer, care conduce de aproape 20 de ani Universal Studios.

Probabil cel mai popular profesor consultant este legendarul Irv Grousbeck, considerat creatorul primului search fund, un concept foarte la modă astăzi în antreprenoriat. La 79 de ani, Grousbeck deține echipa Boston Celtics și ține cursuri despre cum să crești o companie de la stadiul de start-up la una cu zeci și sute de angajați. Și mai interesant este cursul despre cum să porți conversații dificile, o abilitate esențială în management. Mi-aduc aminte că și-a început ultimul curs vorbind despre greșelile pe care le-a făcut de-a lungul vieții. A fost extraordinar de sincer și de sever. Apoi a spus:

“Acum, că v-am povestit despre greșelile mele, vreau să vă vorbesc despre greșelile făcute cel mai adesea de foștii absolvenții și de care m-aș bucura ca voi să vă feriți.”

A fost încă o lecție exemplificată, nu doar expusă, despre cum se poate da feedback.

Această însemnare face parte dintr-o serie dedicată Școlii Superioare de Afaceri de la Stanford. Dacă vrei să afli mai multe, vino miercuri la prima sesiune de prezentare a programului de MBA de la Stanford.

Anunț umanitar

July 15, 2013 • Uncategorized

Micuțul Daniel Pîrvu are nevoie urgentă de ajutor. Poți ajuta aici.

Sindromul impostorului

July 13, 2013 • dezvoltare personala • focus

Am promis că vă povestesc mai multe despre ce au însemnat cei doi ani petrecuți la Stanford, așa că încep o mică serie. Am să încep cu experiențele care sunt comune oricărui MBA de top din America și am să închei cu ceea ce cred că diferențiază programul de la Stanford: orientarea spre antreprenoriat și spre antreprenoriatul social, programele Talk și Interpersonal Dynamics/”Touchy Feely”.

Sindromul impostorului afectează foarte mulți oameni pe care ceilalți i-ar descrie cu ușurință ca “oameni de succes”. Este un complex de inferioritate, care-i împiedică să se bucure de propriile realizări; o teamă constantă că ceilalți îi supra-evaluează și că, la un moment dat, se vor prinde de “impostura” lor. În cele mai multe cazuri, astfel de temeri par absolut ridicole, ceea nu le face mai puțin nocive. Dar există și împrejurări în care sindromul impostorului nu mai pare chiar o gugumănie. Un program de MBA de top este o astfel de situație.

La Stanford Graduate School of Business rata de admitere variază între 5-6% (în unii ani este cea mai scăzută din lume). Din peste 7,000 de candidaturi, doar 398 de studenți sunt admiși. Asta înseamnă deja o selecție foarte dură. Dar adăugați la această cifră faptul că cei 7,000 de candidați reprezintă, la rândul lor, un grup deja auto-selectat. Nu-ți pierzi vremea cu examenul GMAT și cu tot procesul de candidatură – care nu e nici ușor, nici rapid –, dacă nu crezi că ai o șansă reală de a fi admis. Așa că studenți la Stanford ajung, de regulă, “cei mai buni dintre cei mai buni”.

Am subliniat “de regulă” pentru că în orice sistem de selecție de pe lumea asta pot să apară erori. Am să revin de îndată la această idee, dar dați-mi voie să vă prezint câțiva dintre oamenii cu care am ajuns acum doi ani să fiu coleg și realizările lor:

Doctorul Sanjeev Dutta este un chirurg pediatru care a făcut lucruri absolut uimitoare în chirurgia minim invazivă. De fiecare dată când ne arăta fotografii de la operațiile lui, rămâneam cu gura căscată. I-am zis odată că ar trebui să-și schimbe numele în Dr. David Copperfield pentru că operează chiar și cele mai dificile cazuri asemenea magicianului, fără să lase urme.

Din cu totul alt spectru este Galen Hall, care între facultate și MBA a dezvoltat o pasiune pentru poker și a ajuns în numai doi ani campion mondial.

Atunci când președintele George Bush a tăiat fondurile federale pentru cercetare în domeniul celulelor stem, Melissa King a demarat o campanie legislativă în California și a obținut prin referendum fonduri locale pentru un institut de cercetare în acest domeniu, pe care l-a condus până când a venit la Stanford, și care funcționează și astăzi.

Mai țineți minte rover-ul pe care NASA l-a trimis pe Marte vara trecută? Înainte de a veni la Stanford, Savannah McCoy a lucrat ca inginer la NASA și s-a ocupat chiar de construcția acestui rover.

Și exemplele ar putea continua, dar mă opresc aici. Vă dați seama că, între asemenea colegi, ideea că echipa care se ocupă de Admiteri a făcut o greșeală atunci când mi-a dat și mie acceptul, nu mai pare cu totul trăznită. Probabil că aș fi rămas cu aceste temeri încă multe luni după începerea școlii, dacă Derrick Bolton, Prodecanul care se ocupă de Admiteri, nu ne-ar fi vorbit despre sindromul impostorului încă din prima zi. Așa am aflat că cei mai mulți dintre studenți nutresc idei similare la începerea programului. Derrick ne-a asigurat că n-a făcut “nicio greșeală” cu niciunul dintre noi, ceea ce a stârnit multe râsete nervoase în sală, semn că nu eram singurul căruia-i trecuseră prin cap asemenea gânduri.

Dar chiar și după ce am depășit episodul acesta, experiența de a învăța și de a trăi împreună cu 400 dintre cei mai străluciți oameni de pe lumea asta n-a fost un lucru ușor. Ca fiecare dintre ei, eram obișnuit ca în grupurile de lucru să-mi asum în mod firesc leadership-ul, ori să-l împart cu alte două sau trei persoane. Mi-a plăcut întotdeauna să formez echipe și să lucrez cu ele, dar n-am fost obișnuit cu rolul de simplu jucător de echipă. Așa că a fost foarte straniu ca, timp de doi ani, să mă aflu mereu în grupuri pline de oameni cu personalități de tip A, mulți dintre ei lideri înnăscuți, pe care-i recunoșteam, nu de puține ori, ca fiind mult mai bine pregătiți decât mine pe un domeniu sau altul. Experiența asta m-a forțat să mă concentrez pe punctele mele cu adevărat tari, cele pe care mă simțeam fără niciun dubiu mai stăpân și mai bine pregătit decât colegii mei: comunicarea și managementul oamenilor.

Faptul că standardul la care m-am raportat în acești doi ani a fost atât de sus m-a forțat să mă dezvolt într-un ritm mult mai accelerat decât aș fi făcut-o oriunde altundeva. În același timp, m-a ajutat să-mi pun niște întrebări foarte importante: în ce constă valoarea oamenilor și, implicit, valoarea mea? Care este măsura acestei valori? Realizările profesionale, scorul GMAT, familia sau alte realizări personale? Și cum trebuie ea măsurată? Din perspectivă proprie, din judecata celorlalți, cu instrumente de măsură standardizate ori pe baza impresiilor subiective?

Probabil că n-aș fi găsit răspunsuri la aceste întrebări sau nu mi le-aș fi pus cu atâta seriozitate dacă nu aș fi împărtășit această experiență cu oameni de calitatea și de calibrul colegilor mei.