Două lecții despre educație

Se spun multe prostii despre americani, la fel ca despre oricare altă nație. Dar cea mai mare gugumănie mi se pare cea legată de așa-zisa lipsă de educație a acestui popor. Te umflă și râsul când te gândești că, în ultimii 40 de ani, cercetătorii și profesorii americani au câștigat mai multe premii Nobel pentru fizică, chimie, medicină și economie decât confrații lor europeni la un loc. Unul dintre principalele motoare ale creșterii economice spectaculoase ale Americii în secolul 20  a fost învățământul superior. Cei care se grăbesc să cânte prohodul economiei americane uită că acest motor funcționează în continuare la turație maximă și că timpii lui se măsoară nu în ani, ci în generații. În loc să dăm cu tifla, poate fi util să înțelegem cum au ajuns americanii aici și să luăm folos din exemplul lor.

Până să vin aici, nu pricepusem cu adevărat importanța și respectul de care se bucură universitățile în cultura acestui popor. Dacă iei în calcul doar procentul din PIB alocat educației (5,7%), lucrul ăsta nu sare în ochi din primul moment. Dar abia când privești bugetul unei universități de top lucrurile devin mai clare. În cazul Universității Stanford, dintr-un buget anual de, țineți-vă bine, 3,7 miliarde (da, miliarde!) de dolari, statul acoperă mai puțin de o treime. Iar acești bani se duc doar în cercetare. Restul bugetului este acoperit din profitul pe care universitatea îl obține în fiecare an investind donațiile primite de-a lungul timpului. Numai în cazul Școlii de Afaceri de la Stanford totalul acestor donații se ridică la 825 de milioane de dolari. Cine sunt donatorii? Oameni cu stare, mulți dintre ei foști absolvenți, dar nu numai. Ideea că cea mai bună moștenire pe care le-o poți lăsa copiilor tăi este să investești în educația țării tale este adânc înrădăcinată în cultura americană. M-aș bucura să văd și la magnații români acest tip de vizionarism. Știu că există inițiative, dar ele sunt firave și suferă, cel mai adesea, de lipsă de coerență (mă opresc aici, pentru că discuția merită un articol separat).

Școala de aici nu excelează, însă, la orice nivel, iar colegii mei americani sunt primii care recunosc că învățământul preuniversitar are mai mult probleme decât modele de urmat. Dacă nu ai avut șansa să te naști în familia și în cartierul potrivit, nici școala de care vei avea parte nu va fi una foarte bună. Problema, ca și la noi, este legată de finanțare. Statul are un buget limitat, iar școlile de cartier nu au donatori și nici fond de investiții. Așa că acolo ajung în cea mai mare parte oamenii care nu și-au putut găsi un serviciu în altă parte. Vă sună cunoscut? Rezultatele le știți foarte bine.

Și acolo, ca și la noi, elevii cu adevărat dotați “se descurcă”, adică își croiesc singuri drumul. Își văd, așa cum pot, de propria educație. Restul bifează școala ca pe o simplă formalitate, fără să câștige cu adevărat nimic de pe urma ei. Diferența e că pe elevii dotați îi așteaptă la sfârșitul acestui labirint speranța unei școli adevărate, la una dintre marile universități care sunt mereu în căutare de creiere valoroase. La noi, după 12 ani în care profesorii se fac că predau, iar elevii se fac că învață, cea mai neplăcută surpriză după admitere este să constați că și la facultate se întâmplă același lucru.

Există nenumărate programe care încearcă să rezolve problema școlilor și liceelor americane din zonele mai puțin favorizate. Am să vă povestesc doar despre două dintre ele. Standardul de aur la nivel mondial în privința învățământului preuniversitar este reprezentat de Finlanda. Americanii nu au nicio problemă în a recunoaște lucrul acesta, ba chiar derulează programe de schimb de experiență care vizează preluarea modelului finlandez și nu se sfiesc să le ceară finlandezilor să le dea lecții despre cum pot să construiască un sistem educativ mai performant. E mare lucru să poți să recunoști că sunt lucruri pe care nu le faci foarte bine și să le ceri celor mai pricepuți decât tine să te îndrume.

Dar ce m-a dat cu adevărat pe spate este un program dezvoltat la începutul anilor ’90 sub numele “Teach for America”. Ideea este cât se poate de simplă: ce-ar fi dacă cei mai buni absolvenți de facultate ar preda câțiva ani în cele mai defavorizate școli? Nu e nevoie de altceva decât de banii care să le asigure un salariu decent, comparabil cu ce ar putea câștiga pe piața de muncă dacă și-ar vedea de cariera lor. Acești bani sunt obținuți din donații, iar programul a câștigat o așa de mare popularitate, încât peste 5% dintre absolvenții din toată țara au candidat anul trecut pentru un post (numai de la Harvard au candidat peste 15% din an). Competiția este așa de mare, încât programul își permite să-i recruteze pe cei mai buni dintre cei mai buni. Ca atare, participarea în program devine o mândrie și o ștampilă de mare valoare în CV-ul unui tânăr.

Aveți aici toate elementele unui cerc virtuos. Ce bine ar fi să ne dea și nouă cineva mintea americanului de pe urmă.

:: The One, aprilie 2012