Lecţia de prim ajutor pentru smartphone

• CSR • mergi pe mana mea • social media

Prima aplicaţie gratuită de prim ajutor în limba română pentru utilizatorii de smartphone-uri cu sisteme de operare iOS şi Android a fost lansată de programul Lecţia de prim ajutor, iniţiat de ING Asigurări de Viaţă şi MaiMultVerde, în parteneriat cu SMURD.

Aplicaţia Lecţia de prim ajutor poate fi accesată din Google Play şi App Store. Pentru fiecare descărcare, ING Asigurări de Viaţă va dona 1 euro către Fundaţia pentru SMURD. Dacă descarci aplicaţia, poţi obţine în timp real informaţii şi soluţii pentru cele mai des întâlnite probleme medicale.

Soluţiile pentru acordarea de prim-ajutor şi alte informaţii utile sunt structurate în 13 capitole, disponibile pe prima pagină a aplicaţiei după cum urmează: Procedura de semnalare la 112, Persoana căzută la pământ, Primul ajutor pentru copii, Urgenţe majore, Manevra Heimlich, Hemoragii, Fracturi, Accidente, Arsuri, Intoxicaţii, Urgenţe de sezon, Prevenţie, Trusa de prim ajutor.

Aplicaţia are şi un motor de căutare, cu ajutorul căruia utilizatorul poate găsi rapid situaţiile de urgenţă căutate şi soluţiile corespunzătoare. Acestea sunt prezentate sub formă de explicaţii însoţite de ilustraţii sau lecţii video. Astfel, utilizatorul va fi ghidat pas cu pas în acordarea primului ajutor până la sosirea ambulanţei. Aplicaţia are şi un buton destinat apelării rapide 112 într-o situaţie de urgenţă care necesită asistenţă specializată.

„Lecţia de prim ajutor” este un program de prevenţie şi educaţie pentru salvarea de vieţi care cuprinde emisiunea Lecţia de prim ajutor difuzată pe Pro Tv în perioada noiembrie 2011 – februarie 2012, site-ul www.lectiadeprimajutor.ro şi noua aplicaţie pentru smartphone.

Vedere din Cambodgia

• focus • locuri • the one

O imagine care mă va urmări toată viața.

Phnom Penh, Cambodia December 2011

Phnom Penh, 17 aprilie 1975. O femeie plânge lângă cadavrul soțului ei.

Cu câțiva ani înainte ca Andrei Pleșu să mă trimită la bibliotecă și Gabriel Liiceanu în Coreea de Nord, am fost împreună cu sora mea la Institutul Francez să vedem un documentar, “La machine de mort Khmer Rouge”, despre temuta închisoare S21 din Phnom Penh, Cambodgia. Mi-aduc aminte că eram vreo două duzini de spectatori la începutul proiecției și, când s-au aprins luminile, mai rămăsesem vreo cinci sau șase. Am părăsit sala în tăcere și oamenii au continuat să tacă și când au ajuns în stradă. Părea că nu ieșisem de la un film, ci de la o înmormântare.

Mi-am promis atunci că am să ajung într-o zi în Cambodgia, acolo unde vechii khmeri au ridicat cel mai mare templu al lumii, iar moștenitorii lor, khmerii roșii, au făcut posibilă una dintre cele mai înspăimântătoare hecatombe ale secolului 20.

Anul trecut am făcut prima incursiune în Asia de Sud-Est, în Regatul Thailandei. Am fost copleșit de acest tărâm spectaculos și n-am mai trecut granița în Cambodia. Într-una din insulele din est, mi-a căzut, însă, în mână o carte, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Sunt amintirile din copilărie ale unei fetițe care avea cinci ani atunci când kmerii roșii au cucerit Phnom Penh-ul și care a reușit să scape cu viață din iadul care a urmat. Cartea se cheamă “First They Killed My Father”.

Anul acesta nu mi-am făcut planuri pentru vacanța de iarnă pentru că știam că trebuie să merg într-o vizită de studiu cu noii mei colegi, una dintre tradițiile școlii de afaceri de la Stanford. În mod normal, ar fi trebuit să-mi aleg trei destinații și să las loteria electronică să decidă, dar, când am văzut Cambodgia între ele, am știu că nu am decât o singură opțiune.

Am descoperit un ținut la fel de seducător ca al Thailandei, cu un plus de autenticitate și de căldură. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar khmerii mi s-au părut mai săraci economic, dar parcă mai deschiși sufletește decât thailandezii. Admit că poate am empatizat, fără să-mi dau seama, cu amărăștenii pe care i-am simțit mai aproape. Dacă e să compari Asia de Sud-Est cu Europa de Est, Thailanda seamănă mai bine cu Cehia și Polonia, iar Cambodgia aduce mai mult a România și Bulgaria.

Dar dincolo de entuziasmul incredibil al tinerilor khmeri și de optimismul neobosit al unor ONG-uri care lucrează cu copiii străzii sau cu victimele traficului de persoane, ce m-a impresionat în Cambodgia este că în spatele oricărei conversații și al oricărui zâmbet se citește o cicatrice.

Timp de patru ani, regimul lui Pol Pot a transformat această țară într-un imens lagăr de muncă forțată, presărat cu închisori, camere de tortură și locuri de execuție. Două milioane de victime e o cifră care spune prea puțin despre teroarea care a domnit în timpul khmerilor roșii. Abia dacă citești sau asculți mărturiile supraviețuitorilor despre cum și-au văzut părinții, copiii, frații, surorile și bunicii pierind de foame, îngropați de vii, bătuți cu pietre, înjunghiați, schingiuiți ori, în cel mai bun caz, împușcați, începi să pricepi prin ce infern au trecut acești oameni. Spre deosebire de celelalte dictaturi comuniste, aici nu au existat privitori de pe margine. Orice khmer care are peste 30 de ani a fost fie victimă, fie călău.

Închisoarea S-21 este pentru regimul Khmerilor Roșii ce a fost Auschwitz-ul pentru nazism și camera 4-Spital de la închisoarea Pitești pentru comunismul românesc. Aici, într-o fostă școală (regimul desființase, oricum, toate formele de educație), un fost profesor a pus la punct una dintre cele mai înfiorătoare camere de tortură ale modernității. Miile de prizonieri care au suferit aici erau schingiuți pentru a mărturisi crime imaginare. La sfârșitul calvarului îi așteptau aceleași camioane care îi duceau la Cheoung Ek, în afara capitalei, pentru a fi executați.  Singurii supraviețuitori ai S-21 au fost cei câțiva prizoneri care mai erau în viață la căderea regimului. Nimeni nu a scăpat cu viață din această pușcărie în timpul în care ea a funcționat.

La Cheoung Ek se află memorialul dedicat “câmpurilor morții”, poate cea mai celebră sintagmă pe care oamenii s-au obișnuit s-o asocieze cu Cambodgia. Eram încă impresionat de ce văzusem la S-21 și simțeam nevoia să petrec niște timp singur, așa că am părăsit grupul și m-am plimbat o vreme pe digurile de pământ care feresc osemintele din gropile comune de indundațiile sezoniere.

Nu știu cum am ajuns în fața acestui arbore, despre care citisem, dar pe care cu siguranță nu-mi doream să ajung să-l văd aievea. O placă de lemn bătută într-un cui îi spune povestea:

“Copacul morții. Călăii omorau bebelușii, izbindu-i de acest copac.”.

Nu mi-am mai putut lua privirea de la scoarța bătrână, am rămas țintuit în soarele necruțător al amiezii, același soare care va fi luminat acum treizeci de ani deasupra atrocităților, și mi-au dat lacrimile. Apoi, cu toate că nu mai cred de niște ani buni de zile în Cel de Sus, am simțit nevoia să spun o rugăciune.

:: The One, martie 2012

Artă pentru viață

• ars longa vita brevis

Nu știu când ai fost ultima dată într-un spital, dar probabil că îți este familiară atmosfera deprimantă, de Purgatoriu, care domnește în cele mai multe dintre aceste așezăminte.

Dacă stai să te gândești, e complet anapoda, pentru că la spital te duci ca să te vindeci, iar scenografia sumbră nu are darul să accelereze acest proces. Ba dimpotrivă.

Explicații pentru această stare de fapt sunt destule. În condițiile în care în spitalele românești fondurile nu sunt destule nici pentru a asigura întreg instrumentarul medical necesar ori medicamentele de care pacienții au nevoie, e greu să le mai ceri să se ocupe și de amenajarea unei atmosfere mai plăcute.

Aici intră în scenă (sau, mai bine zis, în salon) Servier Pharma, cel mai mare grup farmaceutic din Franța, cu o prezență de 20 de ani în România. În perioada 15 iulie – 15 august, pe site-ul proiectului www.artapentruviata.ro se desfășoară un concurs de proiecte de terapie prin artă, organizat de Servier Pharma. Artiștii sunt invitați să își înscrie pe site ideile de proiecte care să contribuie la îmbunătățirea stării de spirit a pacienților din spitale, ajutându-i să își descopere potențialul artistic.

Juriul concursului va alege cinci proiecte câștigătoare dintre proiectele înscrise ce vor fi finanțate cu 3.000 Euro fiecare pentru a fi implemetate în beneficiul pacienților din următoarele spitale: Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău, Spitalul Clinic de Recuperare Cluj-Napoca, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, Spitalul Clinic de Urgență Timișoara și Institutul de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare “Prof. Dr. C.C. Iliescu”.

Din juriul concursului fac parte: Cătălin Ștefănescu, prezentator al emisiunii Garantat 100% de pe TVR 1., dr. Ciprian Băcilă, medic psihiatru în cadrul Spitalului de Psihiatrie din Sibiu, inițiator al unui proiect de terapie prin artă, Horea Murgu, profesor UNATC și coach, Irina Ștefănescu, fondator al Centrului de Sociodramă din România.

Succes și sănătate!

Eu, neabătutul

• cu stangu-n dreptu

(…)
Nu mă îmbăiez zilnic în spiritul sarcinilor subliniate
Nu mă angajez ferm,
Știu ce înseamnă actuala etapă și fără să mi se urle
În ureche,
Știu încotro ne îndreptăm cu pași repezi,
Îmi dau seama unde am ajuns,
Cunosc bine sacrificiile,
Un singur gând, un singur țel, o singură voință
Mi se pare prea puțin pentru o singură viață!
Sunt hăt departe de deplină satisfacție, profundă recunoștință…
Cunosc grija permanentă și tocmai asta mă îngrijorează profund…
Nu acționez neabătut…
Intuiesc bine că vreți să mergeți și mai departe,
Nu contați pe mine!
Nu mi-am propus ca obiectiv strategic
Edificarea. Nu contați pe mine!

Țelurile sunt prea mărețe,
Eu sunt mic, uitat, nebăgat în seamă,
Ce însemn eu pentru voi?
Eu nu sunt decât poporul român
– Nu contați pe mine!

(Marin Sorescu)

Istoria unei democrații cu circuit închis

• mergi pe mana mea

Un text genial. Respect, Mălin Mușatescu:

România este exemplul perfect de democraţie cu circuit închis, o ţară capitalistă în care sistemul de valori a fost creat artificial astfel încât supremaţia economică, financiară şi politică să fie doar pentru cei iniţiaţi, pentru ei, membrii din interiorul sistemului – informatori, securişti, nomenclaturişti, pupincurişti, rudele lor şi tot felul de interlopi meteoritici.

Buna guvernare

• cu stangu-n dreptu • the one

În aprilie am scris pentru numărul de mai al revistei The One următorul text. Retrospectiv, nici nu știu dacă să recunosc că am fost naiv, credul ori prost de-a binelea.

Buna guvernare

Una dintre ideile formulate de Tony Blair în conferința pe care a ținut-o la București a fost că

“toți prim-miniștrii își încep mandatul atunci când sunt cei mai populari și cei mai puțin competenți și îl încheie atunci când sunt cei mai puțin populari și cei mai competenți”.

Cred că e foarte mult adevăr în această butadă, mai ales că vine din partea unui fost prim-ministru al Marii Britanii, o țară unde există școli cu tradiție în pregătirea viitorilor guvernanți.

Ne place sau nu, nicio școală nu te poate pregăti cu adevărat pentru slujba de președinte sau de prim-ministru. Paradoxul acestor funcții este că, pe de o parte, de competența celor care le ocupă depinde soarta a milioane de oameni, iar, pe de altă parte, numai experiența în funcție te poate face cu adevărat competent. Piloții de aeronave și cosmonauții au acum la dispoziție simulatoare care pot să redea aproape identic condițiile de zbor sau de imponderabilitate. Pentru șefii de stat nu există, însă, simulatoare. Așa că trebuie să învețe din mers, pe pielea noastră. Când spun asta nu vreau să fiu ironic, doar realist.

Am auzit de nenumărate ori, prin 2005 și 2006, oameni care votaseră cu Traian Băsescu și cu Alianța D.A. amintind cu regret eficiența cabinetului Adrian Năstase. Evident, vorbeau despre starea generală a economiei, despre mediul de afaceri și alte domenii “operaționale”, nu despre abuzurile și corupția care îi făcuseră să-și pună speranțele într-un candidat pe care nimic nu-l recomanda la vreme aceea ca un potențial șef de stat.

În timpul guvernării Boc, am auzit, de asemenea, laude retroactive la adresa cabinetelor Tăriceanu. Și, deși probabil acum vi se pare puțin verosimil, sunt convins că nu peste multă vreme oamenii vor începe să vadă care au fost, totuși, meritele guvernării Boc, care a reușit să țină economia pe linia de plutire în mijlocul unui naufragiu general.

În toate aceste evaluări nu este vorba despre fenomene de falsă memorie. Adevărul este că, deși nimic nu te pregătește pentru sluja de prim-ministru sau de președinte, odată instalat în funcție, curba de învățare are o traiectorie convexă și ascendentă. Cea mai bună dovadă este Ion Iliescu (și, să fim bine înțeleși, nu mă număr printre fanii domniei sale). Ultimul său mandat a fost și cel mai discutabil din punct de vedere constituțional dar și cel de care s-a achitat cel mai bine. Nu puține au fost ocaziile în care și-a îndeplinit rolul pe care cu toții îl așteptăm de la această funcție, acela de mediator al scenei politice, cu o eleganță de care nimeni nu l-ar fi bănuit capabil pe autorul moral al mineriadelor.

Dați-mi voie să vă mai produc o indigestie. La prima vedere, pare greu să identifici o evoluție pozitivă a actualului Președinte (mie cel puțin felul în care a înțeles să se poarte cu Regele și cu doctorul Arafat mi-a îndepărtat orice urmă de simpatie). Și, totuși, dacă e să fim drepți, e suficient să privim politica externă, un domeniu unde, să fim serioși, la început de mandat Traian Băsescu era la fel de priceput ca o dizeuză pusă să dirijeze o orchestră simfonică. Nu poți să nu vezi, însă, că în cele două mandate, performanța Președintelui s-a îmbunătățit considerabil și neașteptat. Comisariatul European pentru Agricultură, ca să dau un singur exemplu, e unul dintre succesele notabile ale domniei sale. Au fost momente, nu multe, în interminabilele scandaluri dâmbovițene, când cei doi lideri ai Opoziției au părut, prin ton și discurs, niște Cațavenci, iar Traian Băsescu a dat dovadă că știe cum trebuie să se poarte un Președinte. Singurul său merit în aceste încleștări a fost experiența funcției, nimic altceva.

Corolarul acestor stări de fapt este unul simplu: dacă Tony Blair are dreptate atunci când vorbește de competența șefilor de stat și de guverne, cele mai bune sfaturi pe care noii veniți în aceste funcții le pot primi sunt cele venite din partea proaspăților “foști”. Din păcate, orgoliile orbesc această judecată de bun simț, iar tranziția puterii se face, cel mai adesea, resentimentar și pe fugă. Am auzit niște povești care mie mi se par de groază despre unele tranziții de la Palatul Victoria. Imaginați-vă că la o companie oarecare directorul general își dă demisia  de pe o zi pe alta și nu-i lasă niciun fel de instrucțiuni noului numit în funcție. E de neînchipuit! Și, totuși, asta se întâmplă cu o țară întreagă la fiecare schimbare politică.

Cât de mult am avea de câștigat dacă am lăsa pentru o lună-două orgoliile la o parte, iar noii veniți le-ar cere sfatul proaspăților plecați. Dacă și unii și ceilalți ar înțelege că avem cu toții de câștigat dintr-o guvernare mai bună, indiferent de culoarea ei politică. La sfârșit de martie, Victor Ponta a spus că Adrian Năstase l-a convins să intre în politică, dar că Tony Blair a fost cel care i-a arătat cum se face politică. Îi doresc și ne doresc să fi învățat bine această lecție.

:: The One, mai 2012
:: foto: www.tonyblairoffice.org

Rămas bun, doamna Banu!

• focus • remember

Doamna BanuSe spune că deasupra intrării în Academie, Platon pusese un avertisment: Să nu intre aici cel care nu știe geometrie! Mă gândesc uneori că probabil nu mi-aș fi descoperit niciodată gustul pentru filosofie, prima mea alegere la admitere, dacă n-aș fi învățat geometrie și algebră cu doamna Florica Banu, profesoara mea de matematică din gimnaziu.

Reiau, cu părere de rău, rândurile pe care le-am scris aici acum aproape doi ani, când doamna Banu și-a început ultima ei lecție de viață, lupta cu o boală care nu ține cont de cât de iubiți sunt cei care-i cad victime.

Sâmbătă doamna Banu a trecut la cele veșnice. Am rămas să-i spunem povestea toți cei pe care ne-a învățat să judecăm drept, să dăm fiecăruia ce i se cuvine și să ne facem temele. Sunt lecții simple, dar contează enorm să le primești la vârsta potrivită. Dumnezeu s-o țină în lumină!

“În rostul meu, tu m-ai lăsat uitării
Și mă muncesc din rădăcini și sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la lună,
Să-mi dea din nou povața ta mai bună.”

Doamna Banu

Privesc o fotografie cu ea de la sfârşitul clasei a opta şi îmi vin în mintele vorbele profesorului Kepesh din “Elegy”. Avea un fel de “austeritate elegantă”, era ceva în legătură cu ea care “impunea o anumită formalitate”. Un om bun şi fumos, o rară armonie clasică.

Pot să număr pe degete profesorii care au însemnat ceva în viaţa mea. Primul nume care-mi vine în minte este întotdeauna al doamnei Florica Banu. Întâi mi-a plăcut de ea. Nu putea să nu-ţi placă de ea. Era aşa de frumoasă… Apoi m-am temut de ea. Nu era vreun zbir, dar eram mereu luat prin surprindere: nu-ţi venea să crezi că în apariţia ei fragilă există resurse pentru severitate. Mi-a câştigat definitiv respectul atunci când am înţeles sursa acestui aparent paradox: doamna Banu funcţiona în termenii unei corectitudini absolute. Nu făcea favoruri, deşi avea, ca orice om, elevi preferaţi. Nu trecea din oficiu ‘olimpicii’ şi nu se purta urât cu ‘elevii slabi’. Avea pentru fiecare nota şi observaţia cuvenită.

De la corectitudinea asta ni s-a tras o păţanie care ne-a legat şi mai tare. În clasa a şasea i-a dat un 9 unui elev care avea “10 pe linie”. Părinţii lui au reclamat-o la minister. Ministerul a trimis o inspecţie care n-a avut cum să schimbe nota colegului nostru. Doamna Banu, în schimb, a rămas cu un gust amar şi a decis să lase clasa. Atunci ne-am dat seama cât de mult o îndrăgisem pe profesoara noastră cu voce severă, păr auriu şi zâmbet larg, care ne cuprindea pe toţi, de la prima la ultima bancă.

Am fost mai mulţi colegi care ne-am revoltat şi, în cele din urmă, întreaga clasă ne-a fost alături. Am scris scrisori, am făcut grevă, am ţinut piept câtorva inspectori trimişi “să ne potolească”. Au fost două săptămâni de răzmeriţă. Până la urmă, a plecat (în altă clasă) colegul nostru, iar doamna Banu ne-a rămas profesoară până la sfârşitul clasei a opta.

Mi-aduc aminte că, de fiecare dată când ne întâlneam în acea perioadă, doamna Banu insista să nu mai facem atâta caz de plecarea ei. Părea jenată că i se dă atâta importanţă şi nu se simţea deloc în largul ei ştiind că stârnise, fără voia ei, tot acest iureş.

Au trecut de atunci 17 ani. Doamna Banu a publicat culegeri de matematică, a elaborat subiecte de examen şi curricula pentru gimnaziu. A scris şi o carte despre profesorul care a format-o, matematicianul Caius Iacob. Nu ştiu când a avut timp pentru toate astea, pentru că în toţi aceşti ani, n-a lipsit de la catedră. A cucerit, rând pe rând, generaţii de elevi.

(…) În fotografia de pe blog, doamna Banu a rămas la fel de tânără şi de frumoasă cum o ştiam. O privesc cum îşi strânge de mână elevele şi mi se strânge inima.

Cei care doresc să-și ia rămas bun, o pot face astăzi (luni), la ora 12 la biserica Sf. Constantin si Elena din str Nerva Traian 18A. Înmormântarea va avea loc la ora 13 la cimitirul Metalurgiei.