Un vot simbolic

June 7, 2012 • bucuresti • the one

Împotriva abuzului și a nepăsării

Un coleg american m-a întrebat cum e Bucureștiul. N-am știut ce să aleg mai întâi de pe taraba contrastelor și i-am spus,

“Imaginează-ți o femeie bătută, cu pomeții tumefiați, dar sub vânătăile căreia mai poți ghici că a fost cândva frumoasă. Ăsta e orașul meu.”

Colegul meu a vrut să știe cine a desfigurat-o pe biata femeie și, după ce am încercat zadarnic să-i descâlcesc haosul urbanistic dâmbovițean în căutarea unui vinovat, m-am lăsat păgubaș.

“Adevărații vinovați suntem noi, i-am spus în cele din urmă, cei care am stat cu mâinile în sân și am lăsat să se întâmple toate astea. Dacă o hahaleră cotonogește o femeie în miezul zilei în mijlocul unei mulțimi de oameni care privesc îngroziți, dar fără să facă nimic, crezi că doar bruta merită pusă la stâlpul infamiei?”

Cea mai groaznică siluire a Bucureștiului a avut loc în anii ’80. Ceaușescu a ras un sfert din Bucureștiul istoric sub pretextul “sistematizării”. Cine a îndrăznit să protesteze a fost redus repede la tăcere de organele Miliției și ale Securității. Urmele traumei se văd și astăzi. Nu numai pe harta orașului, ci și în sufletul bucureștenilor. Violența a fost așa de mare, încât n-am știut cum altfel să-i supraviețuim, altfel decât obișnuindu-ne cu ea.

În cele două decenii de tranziție, demolările au continuat în București, nu la fel de sălbatice, dar mai haotice ca înainte. Cancerul care a devastat cartierul Uranus a metastazat în nenumărate tumore care au mușcat peste tot din trupul orașului. Străinii care vizitau Bucureștiul priveau îngroziți cum ne batem joc de propriul oraș. Noi ridicam din umeri, aveam treburi mai importante de făcut. De exemplu, să construim Bucureștiul nou, mai hidos chiar și decât arhitectura chinezo-ceaușistă de pe Victoria Socialismului (ceea ce, trebuie să recunoașteți, e o adevărată performanță).

Primarii Capitalei n-au controlat niciodată tarantella construcțiilor și demolărilor care au sluțit orașul, ba unii dintre ei chiar au câștigat binișor de pe urma ei. Iar la urmă au pus umărul și au completat urâțenia cu ce s-a priceput fiecare mai bine: blocuri colorate, arteziene bling-bling, ceasuri cu palmieri, detalii de marmură neagră, bănci curcubeu, statui de ipsos și clădiri de mucava.

Marile proiecte urbanistice au rezolvat mai întotdeauna câte o problemă și au creat, în locul ei, alte zece. Cele mai multe s-au făcut cu costuri nerușinat de mari, dar cel mai mare cost a fost sacrificarea memoriei Bucureștiului, pe care buldozerele au făcut-o una cu pământul, în disprețul legilor și, uneori, chiar al unor hotărâri judecătorești.

Vreau să fie limpede: nu spun că proiecte ca pasajul Basarab sau ca magistrala Buzești nu erau necesare. Nevoia era cât se poate de reală și e admirabil că au rămas proiecte prioritare, chiar și în recesiune. Problema este felul în care au fost realizate. Dacă Primăria va continua să lucreze în felul acesta, Bucureștiul va deveni un oraș-uzină, la fel de funcțional și de hidos ca unele dintre metropolele asiatice, care au ales să facă față creșterii economice îngropându-se în beton. În timpul acesta, în capitalele europene prioritate au transportul în comun, limitarea traficului în centru, crearea unei infrastructuri sigure pentru biciclete, spațiile verzi și zonele pietonale. N-ar strica să ne întrebăm mai des cu cine vrem, de fapt, să semănăm.

V-am spus toate lucrurile acestea ca să înțelegeți de ce voi vota cu Nicușor Dan, candidatul independent la alegerile pentru Primăria Capitalei. Nu pentru că aș crede că are vreo șansă la aceste alegeri. Ci pentru că aș vrea să-i transmit în felul acesta noului (sau vechiului) primar un mesaj clar despre care ar trebui să fie prioritățile lui în noul mandat.

Nicușor Dan n-a stat cu mâinile în sân atunci când Bucureștiul s-a aflat sub asediu. Ca președinte al Asociației “Salvați Bucureștiul”, a câștigat 22 de procese împotriva primăriilor și a salvat o mică, dar semnificativă, parte din Bucureștiul vechi și frumos. Dacă am fi fost mai mulți ca el, orașul nostru ar fi arătat astăzi mult mai bine. Așa că eu cred că îi datorăm măcar un vot în semn de mulțumire. Și de penitență pentru nepăsările fiecăruia dintre noi.

:: The One, mai 2012

Două cursuri PCM în iunie

May 1, 2012 • psihologie • rendez vous

La jumătatea lui iunie, am să vin în țară pentru două ediții ale cursului PCM, pe care îl susțin de doi ani sub egida școlii de afaceri EXEC-EDU. Am fost foarte mândru să aflu că la Gala Premiilor Business Edu, unde PCM a primit anul trecut Premiul “Programul de Training al Anului”, anul acesta Exec-EDU a fost desemnată Compania de Consultanță a Anului.

Cele două cursuri vor avea loc pe 18 – 20 iunie 2012, respectiv 21 – 23 iunie 2012 la București. Există o reducere specială pentru “early birds”, cei care se înscriu și plătesc până pe 11 mai. Găsiți toate detaliile despre înscriere pe cumcomunici.ro.

Școala mea preferată în revista mea preferată

April 26, 2012 • mergi pe mana mea

The New Yorker scrie despre noua goană după aur din Silicon Valley și cum i se adaptează acesteia modelul universitar de la Stanford:

Stanford University is so startlingly paradisial, so fragrant and sunny, it’s as if you could eat from the trees and live happily forever. Students ride their bikes through manicured quads, past blooming flowers and statues by Rodin, to buildings named for benefactors like Gates, Hewlett, and Packard.

Everyone seems happy, though there is a well-known phenomenon called the “Stanford duck syndrome”: students seem cheerful, but all the while they are furiously paddling their legs to stay afloat. What they are generally paddling toward are careers of the sort that could get their names on those buildings. The campus has its jocks, stoners, and poets, but what it is famous for are budding entrepreneurs, engineers, and computer aces hoping to make their fortune in one crevasse or another of Silicon Valley.

:: citește tot articolul

“Lecția de Prim Ajutor”, în topul celor mai urmărite emisiuni

April 18, 2012 • CSR • in media

“În topul celor mai urmărite 5 emisiuni jurnalistice, pe locul 2 se află “Lecţia de Prim Ajutor” realizată de Dana Rogoz şi Dragoș Bucurenci, urmată de “Ce se întâmplă, doctore” (Oana Cuzino) şi “Apropo Tv” (Andi Moisescu).”

:: știrea completă în Ziarul Financiar

„Lecţia de prim ajutor” este un program de prevenţie şi educaţie pentru salvarea de vieţi care cuprinde emisiunea Lecţia de prim ajutor (difuzată pe Pro Tv în perioada noiembrie 2011 – februarie 2012) şi site-ul www.lectiadeprimajutor.ro.

kúpiť cialis

Fără obligații

April 11, 2012 • focus • la vita e bella • the one

Cum să reaprinzi scânteia în relația ta cu biblioteca

În liceu și în facultate, făcusem potecă prin fața buchiniștilor de la Universitate. Cumpăram tot ce mi se părea “esențial” și credeam că voi avea cândva vreme să citesc. Aveam un plan de “lecturi obligatorii”, inspirat de referințele erudite ale eseiștilor români în vogă la acea vreme. În paranteză fie spus, la 15 ani Irina Nicolau a încercat, fără succes, să mă vindece de această sminteală. Privind în urmă, îmi pare rău că n-am ascultat-o. Dar anticipez.

În anii aceia, am adunat o bibliotecă de care am fost o vreme foarte mândru, ca de o tapiserie meșteșugită care dădea sens și culoare micuței garsonierei pe care o luasem în chirie. Apoi am început să resimt apăsarea volumelor ale căror titluri le știam pe de rost, dar ale căror pagini nu le frecventasem cu adevărat niciodată. La 20 de ani mi-am luat o slujbă cu normă întreagă și am avut tot mai puțină vreme să citesc. În fiecare seară în care mă întorceam frânt de la serviciu, biblioteca mă aștepta cu același opresiv semn de întrebare: “Nici azi n-ai deschis nicio carte?”. Oamenii pe care-i admiram la vârsta aceea vorbeau și scriau “din cărți”. Era suficient să-i ascult deschizând gura și mă cuprindea rușinea că, în ultima vreme, îmi făcusem tot mai puțin temele.

Apoi am deschis mai bine ochii și am văzut în jurul meu o groază de oameni interesanți care păreau să aibă o relație la fel de proastă cu lectura. Cu toții erau “angajați”, într-un fel sau altul, în marele proces al schimbărilor politice, economice și sociale și pe niciunul nu părea să-l tulbure divorțul de bibliotecă. Am hotărât atunci să o rup definitiv cu “maeștrii” mei. Dacă ei avuseseră timp să-i citească pe clasici sub dictatură, foarte bine. Modelul meu urma să fie al “omului nou”, al animalului de tranziție, care muncește zi-lumină pentru creșterea PIB-ului și pentru “schimbarea mentalităților”. În revolta mea, n-am mai deschis nicio carte vreme de un an de zile.

Puțintică dreptate

March 29, 2012 • cu stangu-n dreptu

Este de neconceput ca mai multe persoane sa actioneze concertat in beneficiul alteia, cu care nu se afla in relatii apropiate, intime sau de prietenie, fara stirea acesteia, persoana care, prin ipoteza, nu doar ca nu a determinat conduita celorlalti, dar nici nu va afla vreodata despre “binele” care i s-a facut cu forta.

:: de aici

Melancolie

March 26, 2012 • bucuresti • focus • la vita e bella

Îmi făceam bagajele pentru o vizită scurtă în România când mi-am dat seama că-mi lipsește ceva. Căutam distrat o cheie care nu există, cheia de-acasă.

După ce m-am mutat de la ai mei, am locuit întotdeauna cu chirie pentru că mi-au plăcut centrul, arhitectura veche și provizoratul. De hogeacul din Maria Rosetti, unde am locuit în ultimii trei ani și jumătate, m-am îndrăgostit, însă, iremediabil. În locul meu s-a mutat unul dintre prietenii mei cei mai buni și, deși mi-ar fi părut mai rău dacă ar fi ajuns să locuiască acolo un străin, când l-am vizitat astă-toamnă, am avut o senzație stranie, ca și cum l-aș fi văzut pe stradă la braț cu o fostă iubită.

Când călătorești, înainte să o iei la drum spre casă, între lucrurile pe care verifici dacă le ai cu tine se numără și cheia. Așa se face că, înaintea plecării din campus, m-am surprins căutând cu privirea cheia de-acasă, de la București. Uneori înregistrezi mai bine realitatea într-un astfel de plan detaliu decât într-o privire de ansamblu. Mi-am dat seama că de orașul în care m-am născut nu mă mai leagă, de fapt, nicio cheie. Nici de la casă, nici de la mașină, nici de la scuter, nici măcar de la bicicletă.

Le povesteam prietenilor această constatare melancolică și Ioana i-a găsit iute remediul. “Știți ce să-i faceți cadou la plecare?”, le-a spus alor mei. “O cheie!”

A love for rituals

March 22, 2012 • Uncategorized

“Some people say you should pay your respects first. I like that idea.” Saying this, my friend José smells his Romeo y Julieta cigar and invites me do to the same with my Cohiba. There is something a bit theatrical about the gesture, but it goes well with our accents. Our daily struggles with the English language have made us both sound more dramatic than we really are.

:: continuarea pe bucurenci.com

Voi sunteţi cei 2%?

March 21, 2012 • maimultverde

Copacii din parcurile bucureştene nu au mai avut răbdare să aştepte primăvara, au înrămurit pancarte şi s-au hotărât să protesteze.

Am aflat cu uimire vestea de pe maimultverde.ro, unde puteţi citi şi voi mai multe despre problemele copăcimii româneşti şi soluţiile pe care le puteţi oferi prin intermediul prevederii 2% din Codul Fiscal.

Cauzei copacilor de pe Facebook i s-au alăturat deja peste 850 de membri simpatizanţi. Dacă te numeri şi tu printre cei care vor mai multe drepturi pentru copaci, susţine plantările şi donează 2% din valoarea impozitului pe venit către MaiMultVerde. Detalii pe maimultverde.ro/doilasuta

Poate cea mai importantă lecție de viață

February 16, 2012 • the one

Bărbatul mic de statură întins cu fața în sus pe marginea drumului are capul năclăit de sânge. Lângă oamenii adunați în jurul lui, se vede un scuter căzut. Omid, tovarășul cu care mă întorceam dintr-o escapadă în Carpați, scoate un „Îghhhh…” și întoarce instinctiv capul. Încetinesc puțin, arunc o privire și decid să merg mai departe, ca să nu mai îngroșăm și noi mulțimea de gură-cască. În secunda în care depășesc locul accidentului, înregistrez mai bine ce-am văzut, sau, mai bine zis, ce n-am văzut. Două chipie de polițist, dar niciun paramedic. Îmi dau seama că șansele ca cineva să știe cum să acorde primul ajutor sunt minime. Trag pe dreapta, îl rog pe Omid să închidă mașina și alerg.