Ce-aș lua cu mine “dacă aș face zilnic naveta între Rai și Iad”, vorba poetului.
Se obișnuiește ca cei care pleacă pentru o perioadă mai îndelungată din țară să spună de ce n-are să le fie dor în micul sau marele lor lor exil. România, ca toate țările de pe lumea asta, are destule scăderi, pe care nici cei mai patrioți dintre noi nu i le putem trece cu vederea. Dețin și eu o listă cu sâcâieli, nemulțumiri, enervări, exasperări pe care n-am să le regret și de care am să mă bucur o vreme că voi fi scăpat, dar prefer să păstrez acest pomelnic pentru urechile prietenilor apropiați, cei obișnuiți să ne asculte văicărelile cu mai multă indulgență decât reclamă îndeobște subiectul.
Vreau, în schimb, să vă vorbesc despre crâmpeiele unei Românii de care îmi va fi chiar foarte dor și pentru care am să mă întorc cu drag ori de câte ori voi găsi un răgaz. Din decembrie anul trecut, de când planurile mele de studiu în America au devenit o certitudine, am bricolat această listă de amintiri care vor face parte întotdeauna din bagajul meu afectiv, indiferent pe ce meridian mă vor duce căutările mele:
Mirosul de fân proaspăt cosit pe dealurile din jurul Lereștiului, satul bunicului meu din partea mamei, care m-a învățat să iubesc drumețiile, trezitul de dimineață și ceaiul de plante. Vaierul bine temperat al clopotelor și fuga ciocanelor pe toaca de lemn într-o dimineață de duminică într-un sat de munte. Parada porților de lemn și a caselor monument pe portativul drumului principal din Viscri, Saschiz, Biertan. Liniștea tămăduitoare cu care te înconjoară mozaicul de cruci albe dintr-un cimitir de țară.
Plapuma de ceață care plutește la firul ierbii pe o fâneață din Apuseni și aburii cafelei făcute la primus în fața cortului în acest decor de început de lume. Adrenalina unei traseu care-ți taie respirația pe cheile Râmețului, zâmbetul cu dinții înnegriți după un popas în afinișul din Retezat, perspectivele amețitoare de pe șoseaua Transalpină, durerea plăcută care te furnică la fiecare mișcare după o coborâre cu bicicleta de pe vârful Iezer din masivul Păpușa, beția de aer care te cuprinde pe vârful unei escalade și sfârșeala triumfătoare cu care ajungi în lumina apusului la poale.
Primele raze ale soarelui deasupra unei mări de topaz după o noapte nedormită la Vama Veche. Bufnițele, iepurii, popândăii și vulpile care trec razant în bătaia farurilor când mergi noaptea pe drumul vechi spre mare, prin sudul Dobrogei, sau când te întorci de la Tulcea, prin Capidava și Cernavodă. Priveliștea mântuitoare ca o rugăciune a pelicanilor, lebedelor, stârcilor și cormoranilor care se trezesc alene la cinci dimineața pe meleaua Sahalinului. Lenea crepusculară care te face să adormi cu o carte pe față pe o bucată pustie de plajă la Sfântu Gheorghe sau la Vadu. Mângâierile calde ale soarelui care-ți lichefiază pielea, mușchii și oasele după o baie în apa limpede și verzuie a lacului Erenciuc.
Emoția melodioasă a Oanei Pellea într-un spectacol de teatru pe care-l urmărești cu lacrimi în ochi, baletul lui Alexandru Tomescu pe vioara Stradivarius, desenul grațios al poantelor Monicăi Petrică pe scândura scenei, dramatismul cinematografic al vocii Mariei Răducanu la microfon. Vibrația cathartică a unei săli aplaudând în picioare la TIFF după un film de Mungiu, Muntean, Caranfil sau la Festivalul Enescu la sfârșitul unui concert susținut de Radu Lupu sau de cvartetul Voces. Ateneul Român, Palatul Fundațiilor Regale, Muzeul Țăranului, clădirile lui Marcel Iancu, Palatul Telefoanelor, Kiseleff-ul noaptea.
Generozitatea inepuizabilă a medicilor SMURD, entuziasmul contagios al voluntarilor Asociației MaiMultVerde și ai celorlalte mii de organizații neguvernamentale, încăpățânarea salvatoare și incredibila putere de muncă a oamenilor care, prin activitățile lor sociale și caritabile, fac România mai bună. Articolele lui Radu Cosașu, cărțile și conferințele lui Neagu Djuvara, Lucian Boia, Gabriel Liiceanu, blogul lui Cătălin Tolontan.
Nu în ultimul rând, dați-mi voie să fiu frivol și să închei această listă fatalmente incompletă cu defilarea de femei frumoase și elegante care te fac să întorci capul pe stradă ca ultimul misogin, incapabil să se desprindă de aceste atât de aiuritoare și fantasmatice aparențe în mijlocul cărora a avut norocul de a se fi născut.
:: The One, septembrie 2011
