Înregistrarea mea preferată. Cu Andrei Pleșu la Tescani. Săptămâna Mare. 1989. Și o vorbă care mi-a rămas în minte dintr-un “Ce-am învățat” cu Johnny Răducanu publicat în Esquire:
Nu mă duc la biserică, nu-mi plac preoţii, dar cred că există Dânsul. Dânsul chiar mi-a dat voie să-i înjur pe popi, fiindcă am spus că sunt din armata Lui, unde a fost şi Beethoven general, şi am primit derogare să cânt şi cu muzica mea să împac oamenii.
There was an awkward silence last Sunday morning throughout the deserted Stanford campus. Except for the flag displayed at half-staff in the White Plaza and a moving performance of Mozart’s Requiem by Schola Cantorum at the Stanford Memorial Church, the day seemed to pass like any other. The minute of silence observed nation-wide at 8:46 EST, the time when the first plane hit the North Tower, went unnoticed as most of the West Coast was probably still asleep at the time. Overall, I had the feeling that this important anniversary was somehow understated here, where business seemed to carry on as usual. But was it?
:: Read the rest of this entry on bucurenci.com
Octavian Paler scria în jurnalul său mexican că,
“lângă o mare, în timp ce soarele domnește singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nicio retorică pentru a da un înțeles vieții. Trupul singur umple lacunele filosofiei. El găsește o mângâiere într-un adevăr care pe filosofi nu-i satisface: că există.”
Mi-am reprezentat întotdeauna paradisul ca pe o vacanță nesfârșită la malul mării, cu acces nelimitat la o bibliotecă. În ciuda avertismentelor medicilor dermatologi (pe care vă sfătuiesc, de altfel, să le luați cât se poate de în serios), nu-mi pot imagina un început bun de an sau o vacanță de vară departe de reflecția soarelui dogoritor în oglinda valurilor.
Oricât aș fi de ocupat (în ultima vreme m-am specializat în concedii petrecute vorbind la telefon sau scriind mailuri), peisajul marin reușește de fiecare dată să mă liniștească și să mă reconecteze cu mine însumi. Chiar și cea mai agitată mare îmi inspiră un calm atroce, pe fondul căruia marile întrebări, marile regrete și marile speranțe se detașează de zgomotul cotidian și mă cheamă la judecată.
La limanul câte unei mări, am dormit, am cântat și am petrecut cu prietenii, am făcut dragoste, am iubit, am plâns, am citit, dar cel mai adesea am stat de vorbă cu mine însumi. Am avut naivitatea să cred, cum spune în “Autoportret” același Paler, că “la mare nu există decât prezent”. E adevărat, urmele trecerii noastre nu rămân multă vreme pe nisip și nu se văd decât pentru câteva clipe în apă, dar astăzi mi se pare că abia această ștergere face ca trecerea noastră să pară nu doar ireversibilă, ci și neînsemnată. În prezentul continuu al mării nu e loc pentru trecutul nici unuia dintre noi.
La sfârșit de iunie, am petrecut câteva zile pe mica plajă din fața unei foste cherhanale grecești în compania unei cărți minunate, “Staring at the Sun”, a doctorului Irvin D. Yalom, profesor emeritus de psihiatrie la Stanford. La aproape optzeci de ani, gânditorul existențialist scrie despre o temă cu care s-a confruntat în decenii de terapie și de viață: teama de moarte.
Admit că nu sună ca o lectură ideală pentru vacanță, dar eu nu știu un loc mai potrivit decât nisipul de la marginea mereu alteia și veșnic aceleiași mări pentru a reflecta asupra singurei certitudini care ne unește pe toți:
“Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului.”
Puțini terapeuți sunt pregătiți să ia această anxietate, “mama tuturor religiilor”, cum o mai numește bătrânul doctor de suflete, drept ceea ce este. Sunt mulți cei care preferă să o trateze ca pe un simptom, ca pe o sublimare a altor porniri, temeri, fracturi ale inconștientului. Yalom insistă, însă, că, “ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome”, teama de moarte “este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre”.
“I bet you’ll be wearing short pants and flip-flops in no time after you arrive at Stanford”,my friend Cosana kidded last year, when I made a nasty comment on the Americans’ (and Californians’ in particular) preference for dressing down. “Wanna bet?”, I retorted, quite sure I wouldn’t be adopting the casual uniform of the Stanford student, y compris the loathed flip-flops, so easily. Well, it turns out Cosana’s prediction was not far from reality.
:: read the rest of this entry on bucurenci.com
Până când încep cursurile, am hotărât să mă apuc și aici de lucrul la care se pare că mă pricep cel mai bine. Mi-am făcut un blog, pe care-l găsiți la bucurenci.com. Voi prelua cele mai multe însemnări și aici pe blog, așa că nu e nevoie să mai adăugați un titlu în cititorul de RSS-uri, am să fac excepție doar cu acele însemnări despre care nu cred că-i vor interesa foarte mult pe cititorii din România.
Noul blog e în limba engleză, nu din vreo fiță sau dintr-un exces de comoditate, ci pentru că am nevoie de exercițiu în stăpânirea acestei limbi. Din respect pentru cititorii care nu vorbesc limba română, am să vă rămân recunoscător dacă veți scrie în limba engleză atunci când comentați pe bucurenci.com. Pe bucurenci.ro limba oficială, ca să zic așa, rămâne româna.
Când arunci o privire peste lista spectacolelor regizate de Alexandru Darie te-apucă amețeala. Când a avut timp omul acesta să creeze atât de mult frumos, să conducă un teatru și să mai și trăiască? Pe scândura scenei timpul curge altfel decât în viața reală și probabil că ceva din acest meșteșug alchimic li se transmite și oamenilor care fac teatru și care învață mai bine decât noi, profanii, sa altereze curgerea timpului și să transforme clipele trecătoare în aur.
Cred că Leonardo a fost cel care a spus că timpul este întotdeauna de ajuns pentru cine știe să-l folosească. Mi-am amintit acest gând urmărindu-l pe Alexandru Darie într-un scurt intermezzo însuflețit de Silva Dark:
Merg la Festivalul Enescu încă din vremea liceului. Pe vremea aia intram cu un pachet de țigări oferit jandarmului de la intrarea artiștilor. Cu timpul, mi-am permis să-mi cumpăr bilet. Apoi au apărut și invitațiile.
Anul ăsta e prima ediție pe care n-o prind decât la început. Ieri seară London Symphony Orchestra a cântat, sub bagheta lui Horia Andreescu, Simfonia Tragică. Poate să fi fost faptul că număram orele până la decolare, poate să fi fost căldura înăbușitoare din sală, cert este că pe mine m-a emoționat Mahler ca niciodată.
La plecare, m-am salutat cu câțiva prieteni, oameni pe care-i întâlnesc mai mereu în preajma oazelor de frumos din București, și mi s-a lăsat un gol în suflet.
Mă gândesc de luni de zile la însemnarea asta și, iată, acum că m-am așezat s-o scriu, în vreme ce aștept la poarta F5 a aeroportului Skiphol îmbarcarea pentru San Francisco, n-am nici inspirație, nici bucurie.
Nu e un rămas bun propriu-zis, pentru că voi reveni în România ori de câte ori voi putea și voi continua să scriu pe blog și să fiu prezent în media românești. Dar în dimineața aceasta neguroasă, sunt trist ca la o despărțire. Sunt niște oameni dragi pe care-i las aici și cărora nici nu știu cum o să le duc dorul, sunt treizeci de ani în care “acasă” au însemnat o familie, o mână de prieteni, un oraș, o țară.
Recitesc una dintre istoriile Irinei Nicolau și-mi dau lacrimile, stupid și inadecvat în iureșul acestui mare furnicar și în indiferența anunțurilor din difuzoare… Passenger Dragos Radu-Bucurenci, please proceed immediately at gate F5 for boarding…
De acolo, din Chefalonia, plecase pe la 1915 bunicul Spiru. Au venit toţi fraţii la Brăila să se umple de bani. Bunicul a murit sărac şi fraţii lui s-au întors săraci în insulă după cîţiva ani. Dar înainte să plece erau plini de speranţe. Tatăl lor care era primar în sat, cînd şi-a văzut toţi feciorii porniţi să plece în România, le-a spus, unde vă duceţi, aici avem pamînt, avem măslini, avem mare cîtă vrem, sînteţi marinari… Feciorii, ca şi cînd nu l-ar fi auzit. Atunci, străbunicul chefalonit le-a adus supremul argument, unde vă duceţi veţi fi străini, iar cînd vă veţi întoarce acasă tot străini veţi fi. Doamne, Dumnezeule, şi feciorii iar n-au clipit. Deşi bunicul n-a putut să-i uite vorba. Ajuns căpitan de apă dulce pe Dunăre, o repeta mereu.
Mai ascult o dată sonata Les Adieux, trag aer în piept și mă îndrept spre poartă.
A trecut în liniște prin Senat, iar zilele acestea a ajuns să fie supusă votului în Comisia pentru Industrii si servicii din Camera Deputatilor, o propunere de modificare a Legii Minelor 85/2003, care conține niște prevederi, în opinia mea, nu doar abuzive (în raport cu Constituția țării noastre și cu mai multe convenții și tratate internaționale ratificate de România), ci de-a dreptul scandaloase.
De exemplu, orice investitor privat care obţine o licenţă de exploatare are dreptul să exproprieze de bună voie proprietăţile vizate. Iar proiectele de minerit care primesc statut special pot proceda la distrugerea unor monumente istorice clasificate fără a mai fi nevoie de descărcare de sarcină arheologică.
Mai sunt și altele, dar vă las plăcerea să citiți raportul realizat de asociațiile MaiMultVerde şi Alburnus Maior în legătură cu propunerea legislativă iniţiată de senatorii Toni Greblă (PSD) şi Ion Ruşeţ (PDL).
Bine zice Doru Mitrana, noul președinte al MaiMultVerde:
Din clipa în care o instituţie de drept privat va fi în măsură să anuleze unilateral dreptul de proprietate al unui cetăţean român, drept real principal, conform Codului Civil, putem vorbi despre începutul sfârşitului democraţiei în România.
Astă-vară, când a intrat Papa Prius în service pentru revizie, prietenii de la Toyota mi-au dat noul Auris cu motor hibrid integral în test-drive și n-aș vrea să plec înainte de a vă povesti ce m-a impresionat la această mașinuță.
Pentru cei care nu știu, hibrid integral înseamnă că automobilul poate folosi pentru propulsie fie doar motorul electric, fie doar cel pe benzină, fie pe amândouă în același timp.
Ce mi-a plăcut foarte tare este că au introdus trei moduri de condus (Eco, Normal și Power) care, practic, îți reglează accelerația. În Eco ai o accelerație leneșă, care te invită la meditație și politețe în trafic. Modul Normal îl cunoșteam deja de la Prius, iar modul Power este cu adevărat surprinzător: promite o accelerație de la 1 la 100 de km în 11,4 secunde. Nu, n-am făcut liniuțe, dar, la cât mă pricep eu, cred că cifra asta e aproape de realitate. Evident, preferința mea merge înspre modul Eco, care promite (și livrează) un consum de până în 4 la sută și care, de fapt, te ajută să te comporți ca un șofer civilizat, conducând ecologic (cum vă sună emisii de doar 89 g/km?) și, mai ales, preventiv.
Am mai fost impresionat de dotările standard ale mașinii. Țineți-vă bine: pe lângă toate airbag-urile posibile și tot felul de sisteme de stabilitate și de asistență pentru rulare, are senzor de lumină pentru faruri, senzor de ploaie pentru ștergătoare, pilot automat, Bluetooth, comenzi vocale și o groază de comenzi pe volan. Toate astea la o mașină care e marketată cu o clasă sub Prius. Când am băgat în marche arrière și în oglinda retrovizoare a apărut imaginea transmisă de camera video amplasată în spatele mașinii, am rămas pur și simplu cu gura căscată.
Am verificat și modelul condus de mine (motorizarea Hybrid Synergy Drive de 1.8 litri pe benzină) costă 19,516 euro fără TVA. Pentru o mașină din clasa ei, nu e puțin, dar pentru un automobil hibrid integral cu dotările astea, mie mi se pare o ofertă foarte bună.
Ce nu mi-a plăcut, ca să nu credeți că am căzut în cap după Auris, este design-ul interior. Sigur că asta e o chestiune de gust (sunt mulți care spun că Prius-ul e urât, eu nu-l găsesc deloc așa). Designerii Auris-ului au încercat ceva ce mie mi se pare că nu le-a ieșit sau mai bine zis le-a ieșit destul de chinuit. Iar luminile și culorile, într-o paletă, cum să vă spun, cam disco, nu mi-au plăcut deloc. Nici albul-frigider al caroseriei nu m-a dat pe spate, dar asta se poate schimba ușor.
În orice caz, pe mine Auris-ul aproape m-a convins. Dacă aș fi eligibil pentru un leasing (dar nu sunt), m-aș gândi serios să-mi iau așa ceva în State.
Am primit astăzi din partea doctorului Bogdan Oprița, medicul coordonator al SMURD București și șeful Departamentului de Urgențe al Spitalului Floreasca, certificatele de participare în cadrul unui program de voluntariat pe care l-am inițiat aici pe blog, acum aproape un an, inspirat de programul Voluntar de profesie al Fundației Vodafone și de emisiunea cu același titlu pe care am realizat-o pe Prima TV.
În Amfiteatrul Spitalului Clinic de Urgență Floreasca cu asistenta șefă Daniela Pascu și doctorii Cristina Bălășan și Bogdan Oprița
Am fost 12 voluntari, foarte diferiți ca vârstă, pregătire și ocupație, care am urmat un curs de prim ajutor de 2 luni sub îndrumarea doctoriței Cristina Bălășan și care am efectuat apoi câte o gardă pe săptămână în cadrul Unității de Primiri Urgențe a Spitalului Floreasca sau pe ambulanțele de terapie intensivă ale SMURD București.
Dintre cei 12 voluntari, doar 7 au completat cele 24 de gărzi și au dat examenul final. Cifra e mare, dacă vă gândiți că, din cei 20 de voluntari fără pregătire medicală, care au început acum câțiva ani un program similar, unul singur a completat programul. Le sunt recunoscător colegilor mei care și-au făcut loc în niște agende foarte încărcate pentru a se ține de promisiunea făcută la început (unul dintre ei este managerul general al unei companii și am fost absolut impresionat că și-a făcut toate gărzile): Alexandru Popa, Anca Negoescu, Ema Macovei, Lidia Fati, Liliana Andreiu, Raluca Boboc.
Pe lângă faptul că mi-am îndeplinit un vis, acela de a-i cunoaște îndeaproape pe oamenii minunați (doctori și asistenți deopotrivă) care lucrează la SMURD, m-a uns pe suflet ce ne-a spus doctorul Oprița înainte să ne înmâneze certificatele: că am fost “cea mai serioasă grupă de voluntari” din istoria SMURD București.
Deși plec din țară, călătoria mea în universul SMURD nu se oprește aici. Există un “va urma”, despre care de-abia aștept să vă povestesc în noiembrie.