Ați afirmat de curând că noi, românii, nu ne așezăm corect valorile. Înclin să vă dau dreptate. Ceea ce ați spus în continuarea acestei propoziții v-a confirmat verdictul. V-a mirat faptul că doar mareșalul Antonescu este făcut responsabil de holocaustul împotriva evreilor și romilor, nu și “șeful statului” de atunci, Regele Mihai. V-ați arătat indignat că “unora le dăm averi, iar pe alții îi considerăm criminali de război”.

O scurtă incursiune în istorie

Îngăduiți-mi să vă limpezesc această mirare. Între 1940 și 1944, timp în care guvernul României a deportat și a exterminat sute de mii de evrei și zeci de mii de “țigani împuțiți”, cum vă place dumneavostră să-i numiți pe unii dintre cetățenii României, mareșalul Ion Antonescu nu era doar prim-ministru. Titulatura sa completă era de “conducător al statului”, el guverna prin decrete-lege, care nu aveau nevoie nici de sancțiunea Regelui, nici de aprobarea Parlamentului. În timpul statului național-legionar și al dictaturii antonesciene care i-a urmat, Regele Mihai, care abia împlinise majoratul, a avut doar un rol simbolic.

Regina Elena, mama Regelui Mihai, care s-a întors în țară după abdicarea Regelui Carol, și a fost sfătuitorul cel mai apropiat al Regelui Mihai, și-a câștigat un binemeritat loc în rândul “drepților între popoare”, cel mai înalt titlu acordat de statul Israel, pentru rolul pe care l-a jucat în salvarea evreilor în timpul acelor ani rușinoși pentru poporul român. A intervenit în mai multe rânduri pe lângă Antonescu pentru abolirea legilor rasiale și pentru oprirea persecuțiilor. Numai în Transnistria, rugămințile ei au salvat viețile a mii de evrei.

Chiar credeți că prestigiosul Comitet ales de Parlamentul Norvegian ar fi acceptat nominalizarea Regelui Mihai la Premiul Nobel pentru Pace dacă ar fi existat chiar și o urmă de dubiu că ar fi avut vreo putere de decizie în legătură cu Holocaustul?

Ați spus apoi că Majestatea Sa a fost “slugă la ruși” și că abdicarea sa, obținută samavolnic, sub amenințare, a fost un “înalt act de trădare a interesului național”. Ați uitat să pomeniți de cele șase luni de grevă regală, când Majestatea Sa a refuzat să semneze decretele guvernului Petru Groza. În ianuarie 1946, Regele a încetat greva la presiuni deopotrivă sovietice, britanice și americane. De ce n-ați spus atunci că Majestatea Sa a fost și sluga britanicilor și a americanilor?

Domnule Președinte, nici eu, nici dumneavoastră n-am trăit acele timpuri. E foarte ușor să judeci astăzi, așezat confortabil în jilțul de la Cotroceni, comportamentul unui tânăr care-și vede țara înrobită și poporul exterminat în asentimentul tacit al celor mai mari puteri politice și militare ale lumii. Nu vă doresc să trăiți vreodată ce a trăit Regele Mihai atunci. Vă cer doar să aveți un dram de respect pentru un om care a trăit timpuri mai crâncene decât domnia voastră și care, într-o clipă de curaj nebunesc, a scurtat cu luni de zile soarta unei conflagrații mondiale, salvând viețile a mii de soldați, inclusiv români.

O și mai scurtă incursiune în psihologie

Am citit declarațiile dumneavoastră cu stupoare. Vă cunosc furia oarbă și verbul pripit, lipsit de menajamente. Am tot sperat, de când v-am votat, acum mulți ani, că trăsăturile acestea se vor domoli cu vârsta și cu funcția. N-a fost așa. Din păcate, atunci când deschideți gura, Domnule Președinte, prin cuvintele dumneavoastră vorbim și eu și concetățenii mei. Iar noi nu vrem să părem nici orbi, nici pripiți, nici lipsiți de menajamente.

N-aș fi înțeles motivul recentei dumneavoastră ieșiri dacă nu ați fi completat aceste nefericite declarații cu o diatribă la adresa Ambasadei Rusiei la București. Așa, lucrurile au început să se lege.