Lunea trecută am fost de gardă ca voluntar nemedical pe Unitatea de Terapie Intensivă Mobilă (UTIM) de la Detașamentul de Pompieri Chimiștilor și am avut o “baftă” rară: timp de 12 ore n-am primit niciun caz. Evident, am plecat puțin dezamăgit și destul de hotărât să fac mai multe gărzi la spital, unde e mai mereu câte ceva de făcut și de învățat, decât pe ambulanță, unde totul depinde de noroc.

Ieri am fost din nou voluntar pe UTIM-ul de la Chimiștilor și m-am răzgândit. A fost o gardă plină de dimineața până seara, cu cazuri interesante, unele grave, altele mai puțin grave, cu două preluări de la elicopter ale unor pacienți aduși din nordul și din vestul țării. Am bătut orașul în lung și-n lat, am ajuns de trei ori la spital, am mâncat pe apucate și am moțăit un sfert de oră pe drumul hurducat de la spitalul Bagdasar la unitatea militară de pompieri.

Zilele și nopțile de felul acesta mă lasă oleacă mai înțelept, pentru că fiecare caz îmi aduce aminte despre fragilitatea vieții, despre umilitoarea neputință a omului în fața hazardului, dar și despre importanța salvatoare a existenței unui sistem medical de urgență bine pus la punct, a unor doctori și asistenți extrem de bine pregătiți, a unor gesturi simple, dar critice, care fac diferența între viață și moarte sau între o viață trăită la pat și una dusă pe propriile picioare.

În seara și noaptea de după mă surprind gândindu-mă la pacienții pe care i-am întâlnit. Știu că unii “aveau șansă”, cum spun doctorii de la SMURD, știu că pentru alții se încearcă imposibilul, știu că sunt și cei pentru care nu se mai poate aștepta, din păcate, nimic. Și îmi dau seama cât sunt de norocos că dorm în patul meu și că urmează să mă trezesc în viața mea, în care faptul că sunt sănătos pare bunul cel mai de preț.