Spre sfârșitul anilor ’90 am petrecut o săptămână la Târgu-Jiu și mi-am omorât după-amiezele pe malul Jiului, păzind Masa Tăcerii de turiștii îndrăgostiți de opera lui Constantin Brâncuși. Acești vajnici iubitori ai artei moderne se năpusteau asupra grupului statuar cu un entuziasm și o familiaritate față de exponat pe care nu le-am mai reîntâlnit, zece ani mai târziu, decât în magazinele Ikea.
Am văzut în acele după-amiezi gorjene hoarde de pasionați ai avangardei, mustind de catharsis și duhnind a minimalism, cocoțați cu picioarele pe Masa Tăcerii sub privirile bovine ale celor care le făceau poze. Din Aleea Scaunelor, vreo două lipseau, iar alte câteva erau avariate. Poarta Sărutului purta și ea urmele pasiunii de nestăvilit a iubitorilor artei brâncușiene: numele acestora fusese scrijelit aere perennius în dalele de piatră.
M-am gândit atunci că motto-ul posterității lui Brâncuși ar putea suna așa – „Ferește-mă, Doamne, de ai mei că de străini mă apăr singur!”
Când am vizitat la Paris atelierul lui Brâncuși din fața Centrului Pompidou, câțiva români se plângeau că acesta putea fi admirat numai din spatele unor pereți de sticlă care nu permiteau vizitatorului să interacționeze cu spațiul și cu arta marelui creator. Abia atunci am înțeles ce lucru bun a făcut în anii ’50 Academia Republicii Populare Române când a refuzat moștenirea pe care Brâncuși voia s-o lase statului român. Academicienii (între care Sadoveanu și Călinescu) l-au acuzat pe sculptor de „lipsă de sinceritate” și de faptul că „speculează prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze”. La prima vedere, o gravă greșeală de perspectivă. Dar vă dați seama ce s-ar fi ales de atelierul sculptorului dacă ar fi ajuns la Târgu-Jiu sau la București la cheremul turiștilor, al primarilor și al altor patrioți de ocazie? Pe lângă o asemenea crudă soartă, țarcul de sticlă de la Paris pare un destin net superior și o punere în valoare infinit preferabilă.
De când cu campania pentru achiziționarea Cumințeniei Pâmântului aud din nou că „Brâncuși e al nostru” și refrenul ăsta îmi dă un fior rece pe șira spinării: pentru că tot ce e „al nostru” e, de fapt, al nimănui.
