Felicia, înainte de toate

filmul lui Răzvan Rădulescu şi al Melissei de Raaf. Este un film care redă cu o precizie dureroasă efectele procesului prin care părinţii controlează destinul copiilor, lipsindu-i şi de libertate şi de demnitate. În timpul proiecţiei, m-am gândit obsesiv la poemul lui Philip Larkin, This be the verse, cel care începe cu “They fuck you up, your Mum and Dad”.

Oricât de buni şi iubitori ar fi fost părinţii tăi, nu se poate să nu regăseşti fragmente din discursul mamei din film în amintirile personale. Este, cred, motivul pentru care fimul creează între spectatori un fel de complicitate.

Povestea este excelent scrisă, regizată şi jucată. În ciuda mijloacelor voit austere, filmul te ţine fără mare efort. Poate şi pentru că e multă decenţă în felul în care Rădulescu şi de Raaf tratează subiectul: fără accente ţipătoare, fără incendiu final. Atât mama din film, cât şi regia celor doi mi-au adus aminte de un eseu al lui Octavian Paler, Violenţa calmului.

Şi, daca tot nu v-am convins, mergeţi măcar ca să o vedeţi pe Ozana Oancea, o actriţă pe care poate n-aţi mai văzut-o pe marele ecran, dar pe care cu siguranţă o s-o reţineţi pentru felul emoţionant şi complet în care joacă.

Capete înfierbântate

spectacolul realizat de David Schwartz despre Piaţa Universităţii şi despre mineriade. S-a jucat ieri ultima reprezentaţie din stagiune la Centrul Naţional al Dansului. Sper din suflet să-l reia în toamnă. Teatre ca Act sau Green Hours s-ar putea mândri cu un asemenea spectacol în repertoriu.

Un singur actor care nu se ridică de pe scaun. Aţi zice că e o reţetă sortită eşecului. Dar Alexandru Potocean e un actor atât de versatil, încât aproape ai senzaţia că în faţa ta apar, pe rând, Vlase de la Zob, Cristi Paţurcă, Doru Marieş, Marian Munteanu, Miron Cozma, Ion Iliescu şi Mircea Dobrovicescu. Textul Michaelei Michailov, vizualurile lui Cinty Ionescu şi muzica lui Cătălin Rulea completează acest maraton care mie mi s-a părut că a durat doar 45 de minute. Ca să constat că, de fapt, spectacolul mă ţinuse captivat preţ de un ceas şi jumătate.

Cred că lui David i-a reuşit una dintre cele mai digerabile poveşti prin care oamenii care habar n-au ce s-a întâmplat în Bucureşti acum 20 de ani pot lua contact cu acele evenimente.

Constatare la faţa locului

expoziţia realizată de Simina Bădică pentru IICCMER şi Fundaţia Konrad Adenauer în pasajul de la Piaţa Universităţii despre mineriada din 1990.

Dacă aveţi 20 de minute la dispoziţie, opriţi-vă şi citiţi cele câteva texte selectate din dosarul penal instrumentat de generalul-magistrat Dan Voinea şi priviţi apoi fotografiile care redau, atât cât se mai poate reda, aerul acelor zile.

Am citit mult despre Piaţa Universităţii şi despre mineriade şi tot am fost şocat de ceea ce am regăsit în pasaj. Este incredibil câte victime a făcut mineriada în rândul unor oameni care nu avuseseră nicio legătură cu Piaţa Universităţii (inclusiv în rândul unor oameni care ieşiseră în stradă la îndemnul lui Ion Iliescu) şi este odioasă implicarea concertată a tuturor instituţiilor de apărare ale statului (poliţie, jandarmerie, armată, procuratură, justiţie, serviciul de informaţii) împotriva propriilor cetăţeni.

În caz că nu ştiaţi, în 13-15 iunie 1990 toate aceste instituţii, împreună cu minerii, au produs cel mai mare număr de victime omeneşti înregistrate vreodată pe timp de pace în istoria României. Începutul democraţiei în România este pătat de sângele unor oameni care au devenit fără voia lor actori într-o înscenare atroce, condusă de Ion Iliescu şi de guvernul Petre Roman.

Expoziţia din pasaj e un fragment de memorie într-o societate amnezică care nu vrea să se confrunte nici astăzi cu traumele care i-au marcat copilăria.