Iată ce pot face mai multe mâini dibace

• ecologie • maimultverde • societate civila • voluntariat

Cel mai frumos compliment care mi se face în legătură cu MaiMultVerde este când prietenii sau partenerii ne întreabă dacă nu avem posturi libere. Vin în vizită pe la noi şi parcă nu s-ar mai da duşi. E ceva în aerul biroului, în atmosfera echipei, care-i face să vrea să mai stea. “Voi parcă nici nu lucraţi, parcă sunteţi în vacanţă!”, îmi spunea cineva. I-am zâmbit, pentru că avea dreptate.

Am trecut printr-un an extrem de greu, în care am simţit nu doar o dată concreteţea metaforei cu funia ajunsă la par. Am muncit, alături de echipa condusă de Doru Mitrana, de trei ori mai mult pentru fiecare euro strâns de la sponsori. Am văzut finanţări care au dispărut peste noapte şi am făcut proiecte noi de pe o zi pe alta. Nimic n-a fost, însă, în zadar. La sfârşit de an, ne-am regăsit, mai întremaţi, de cealaltă parte a crizei: am reuşit să obţinem tot ce ne-am propus şi să păşim cu fruntea sus în noul an.

Există un motiv pentru care, în ochii celorlalţi toate aceste sforţări s-au văzut prea puţin. Atunci când ştii pentru ce vii la muncă în fiecare zi, atunci când lucrezi la ceva în care crezi cu adevărat, crisparea efortului dispare. Şi, oricât de dificil ar fi următorul pas, mergi mai departe cu zâmbetul pe buze.

Zâmbetul acesta îmi aduce mereu aminte că lucrez cu cea mai bună dintre echipele posibile.

Ce am făcut 2008 2009
Finanţări (euro) 1.084.430 790.082
Puieţi plantaţi 107.000 276.700
Kg de gunoaie adunate 94.000 159.000
Voluntari implicaţi 8.340 3.045
Kg emisii de CO2 reduse 14.000 45.000
Menţiuni media (online şi offline) 755 1.323

Dacă vreţi să vedeţi pe larg ce a însemnat 2009 pentru MaiMultVerde , vă invit să răsfoiţi raportul nostru anual, redactat sub forma tabloidului Verde-n faţă. Viaţa invizibilă a ecologiştilor, cu titluri şi texte pe măsură.

Iar pentru cei mai serioşi dintre voi există raportul anual în limba engleză:

Nimic din ceea ce am făcut în 2009 nu ar fi fost posibil fără ajutorul sponsorilor noştri. Le mulţumesc şi ni-i doresc alături şi în 2010: Coca-Cola HBC România, Unicredit Ţiriac Bank, Heineken România, Ernst & Young, BCR, Ecotic, Fundaţia Unilever, Grupul CEZ, Carrefour, Ambasada Franţei, Toyota România şi Cardinal Motors.

Mulţumiri i se cuvin şi lui Andrei Sorescu, de la Sorescu & Mateescu, care ne oferă atât de necesara asistenţă juridică, precum şi profesioniştilor de la Scot Consulting, care au grijă ca finanţele noastre să fie mereu în ordine.

Aniversarea MaiMultVerde (1)

• maimultverde

Ieri am sărbătorit doi ani de MaiMultVerde la Institutul Francez, alături de prieteni şi parteneri. Ne-am făcut singuri cadou un concert Ada Milea şi un spectacol de dans al trupei Kittens Crew, câştigătorii competiţiei Hip-Hop International Romania (geniali puşti, vi-i recomand cu căldură la orice eveniment).

Despre rezultatele celui de-al doilea nostru an de activitate am să vă vorbesc pe îndelete într-o altă însemnare. Deocamdată un prim set de poze de ieri seară.

Foto: Constantin Opriş

Au uitat că suntem fii din popor

• cu stangu-n dreptu • mergi pe mana mea

Subscriu (via Simona Tache) la opinia lui Alin Ionescu despre gluma francezilor care ne-a isterizat până la apoplexie.

M-am cam plictisit de reacţia asta, pe cît de corectă politic, pe atît de stupidă. Dacă o luăm aşa, ambasadele n-ar trebui să se ocupe decît cu redactarea de scrisori de protest adresate glumeţilor şi comedianţilor, care bat apropouri pe chestiuni de etnie. Nici nu vreau să mă gîndesc cît ar avea de muncă ambasada Israelului din Statele Unite, dacă ar fi să protesteze la toate notele auto-ironice din filmele lui Woody Allen, ce taxează moravurile urbane evreieşti. La fel, Avarul lui Molière ar trebui interzis în UE fiindcă sugerează că francezii sînt o naţie de zgîrciţi, ceea ce pare destul de adevărat, dacă stai să te gîndeşti că nu prea lasă bacşiş. Aşa-s oamenii, în fond. Rîd unii de alţii, asimilîndu-se unor grupuri mai mari, eventual forţînd nota.

O să vă spun un secret: bancurile cu Iţic şi Ştrul sînt, de fapt, bancuri etnice. Asta e reţeta universală a umorului. Şi parcă e mai bine aşa. Un concurs mondial de ironii, chiar şi grosolane, etnice şi religioase, ar fi fost preferabil unui al doilea război mondial.

(…) E înduioşătoare nevoia asta a noastră de a-i scoate din dulapul naţional cu persona­lităţi pe alde Cioran, Eliade şi Brâncuşi de fiecare dată cînd vreun tabloid se ia de cerşetorii noştri internaţionali. Ne explicăm cu aşa patimă, de parcă am fi membre active în „Asociaţia Suedezelor Inteligente“, care protestează cînd vreun macho latin nu face diferenţa dintre suedeze şi blonde şi ne sugerează, prin generalizare, c-am fi proaste en-gros.

Nu mai ştiu unde am citit despre mesajul unor hackeri patrioţi care le-au transmis francezilor să ne dea înapoi lucrările lui Brâncuşi dacă nu le place de noi. M-a înduioşat acest brusc acces de proprietate intelectuală: hackerii cu pricina n-aveau habar că statul român a refuzat în două rânduri donaţia operei lui Brâncuşi. În plus, despre ce “înapoi” poate fi vorba câtă vreme cel mai mare sculptor român şi-a creat cea mai mare parte dintre lucrări la Paris?

Isteria naţională iscată de gluma lui Jonathan Lambert are ceva din criza de demnitate a Miţei Baston. Francezii au uitat că suntem fii din popor şi suntem violenţi; au uitat că suntem republicani, că-n vinele noastre curge sângele martirilor de la 11 Fevruarie, au uitat că suntem ploieşteni — da, ploieşteni! — şi-o să le turnăm o revuluţie, da’ o revuluţie… să ne pomenească!…

Privitul în ochi

• mergi pe mana mea

Cosmin Alexandru scrie despre punctul de fugă pe care se sprijină privirile noastre atunci când evităm să ne uităm în ochii interlocutorului. Şi propune o arheologie foarte interesantă a acestei eschive:

Ţin cursuri de vorbire în public şi aproape în fiecare grupă de cursanţi, oricât de ridicat ar fi nivelul ierarhic pe care îl ocupă în companiile lor, cel puţin jumătate au dificultăţi majore de a privi în ochii oamenilor cu care vorbesc.

Când îi intreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare.

Pentru că atunci când îi întreb, nouăzeci la sută răspund afirmativ la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: “uită-te la mine, când vorbesc cu tine!”. Pentru câţi deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: “uită-te la mine, ca sa vezi cât te iubesc!” răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare.

Scârba lui Florin Şerban

• mergi pe mana mea

În timpul ăsta Papan căra apă pentru o florărie galeată după găleată, dădea zăpăda la o parte de pe maşinile parcate sau din faţa caselor bogaţilor. Apoi a mers la Berlin. A primit nişte bani şi în prima zi şi-a cumpărat dulciuri de 30 de euro. Şi două zile a mâncat doar ciocolată şi a băut doar Pepsi. “Ăsta a fost visul meu de mic, să mănânc ciocolată toata ziua.” S-a întors în Bucureşti şi când a văzut că nu mai e zăpadă a înjurat “…. mă-sii. Eu ce mai muncesc acuma?”. Lucrurile s-au schimbat… Promisiuni şi mai multe, interviuri peste interviuri, iar promisiuni. În timpul ăsta Papan trăia, se îmbrăca frumos pentru interviu apoi se întorcea la copil şi la nevastă şi căra apă, descarca lemne… În sfărşit, o slujbă. “Peste 5 zile te angajezi.” Sună telefonul. “Cum comentaţi faptul că Papan a fost arestat azi-noapte? A spart un apartament în Ianuarie, înainte să meargă la Berlin.”

:: citeşte textul integral pe Gândul.info
:: via Cristina Bazavan

Arta compromisului

• mergi pe mana mea

Am auzit prima dată vorba asta acum mai bine de zece ani din gura lui conu’ Alecu Paleologu: în politică este necesar să faci compromisul care nu te compromite. N-am reţinut sursa, am bănuit multă vreme un moralist francez, dar nu l-am depistat nici până acum.

Azi am recitit-o într-o amintire cu Radu Cosaşu, semnată de Tolo:

Ne-am întîlnit undeva incomod, aproape pe scări. L-am rugat să ne dea un sfat. N-a zîmbit deloc, a luat lucrurile foarte în serios. Citindu-l, mă aşteptam să aibă o îngăduinţă superioară faţă de ţîfna unor ziarişti atît de tineri. A rămas o clipă concentrat, abia a clipit, bine că se scurgeau repede secundele că altfel aş fi avut nevoie de un tub de oxigen, şi a spus: “Poţi face compromisuri pînă la a te compromite”. Am plecat de lîngă el, în aceeaşi zi de la “Gazetă” şi am publicat ancheta în echipa unde director era Ovidiu Ioaniţoaia. Sîntem şi azi tot aici.

Şi mi s-a făcut dor de domnul Cosaşu.

Şcoala de balet

• mergi pe mana mea

Un text atât de bine scris, încât ţi-ai dori să fie ficţiune. Din păcate, nu e:

Doamnisoara Pavel m-a batut. Cu nuiaua si cu batul pana imi rupea “maioul de picior” si imi provoca rani. M-a tras de par si m-a imbrancit. Domnisoara Pavel m-a injurat. Se distra copios batandu-ma in ritmul muzicii cantate la pian. Domnisoara Pavel intra dimineata in sala, se uita la mine si spunea niste cuvinte pe care nu le voi uita niciodata: “Sabina, te-am vazut si mi-ai stricat ziua. Dispari din raza mea vizuala”. Singurul meu gand in fiecare zi era cum sa fac sa nu o supar pe Domnisoara Pavel. Sa o privesc, sa o evit, sa-i zambesc, sa ma ascund dupa pian. Domnisoara Pavel m-a obligat intr-o zi in care imi uitasem ghiozdanul sa lucrez in chiloti. A deschis apoi usa salii si a invitat baietii mai mari care se plimbau pe coridor sa se uite cum “lucreaza astea mici”. M-a adus in fata clasei, m-a umilit in pielea goala si apoi m-a dat afara sa repet pana imi iese pirueta pentru ca era nedemna de ora ei. Domnisoara Pavel ne invata ca in sala de balet nu exista prietenie. Daca una dintre noi lesina, cealalta isi continua lucrul si se bucura in sinea ei ca nu mai are competitie. Ne invata sa ne uram si sa ne inscenam diverse mici porcarii. Domnisoara Pavel avea preferate. Domnisoara Pavel imi dadea 7 in fiecare an la examen. Domnisoara Pavel m-a facut sa ma simt cel mai urat si incapabil copil. Un soi de esec, de broasca raioasa care sta printre lebede stralucitoare si nu trebuie sa le atinga cu niciun pret.

Pleşu cel hâtru

• ars longa vita brevis • cei trei tenori • la vita e bella • mergi pe mana mea

andreiplesuAm plecat ieri împreună cu trei prietene spre un colţ de Rai de la poalele Pietrii Craiului. Am condus vreo trei ore şi ceva, dar n-am simţit cum a trecut timpul, mulţumită coloanei sonore şi a hohotelor de râs care n-au încetat tot drumul.

Am plecat din Bucureşti pe fundalul unei piese vintage din colecţia mea: Andrei Pleşu cântând în română, italiană şi franceză, acompaniat de Johnny Răducanu. Am continuat cu acelaşi, de data aceasta recitându-l pe Topârceanu şi am încheiat tot cu Pleşu, citindu-şi câteva din articolele publicate în “Comèdii la porţile Orientului”.

Râsul a început încă de la melodiile şugubeţe înregistrate în 1989, în Săptămâna Mare, la Tescani. Am râs apoi cu lacrimi la “În jurul unui divorţ”, “Bacilul lui Koch”, “Expunere de motive” şi ne-am cutremurat de râs  la parodiile lui Topârceanu după Homer (“Chinurile lui Ulise”) şi după Arghezi (“Blesteme”). Am hohotit ca nişte nebuni la portretizările pe care Pleşu le face recitatorilor lui Eminescu, ne-am tăvălit pe jos de râs (atât cât permite habitaclul maşinii) la critica rubricii meteo şi a prezentatorilor acesteia şi era să pierdem controlul autovehiculului la savuroasa povestire a păţaniilor autorului în Japonia.

Când am ajuns la destinaţie, interiorul maşinii mele fusese martorul unei emisii sonore demne de Ferma Animalelor: am hăhăit, am behăit, am guiţat, ne-am înecat şi am hohotit şi mai tare. La sfârşit, respiram sacadat, ca după un sprint, ne dureau fălcile, iar ridurile de expresie din jurul gurii şi al ochilor îşi pierduseră elasticitatea şi păreau că nu-şi vor mai reveni niciodată la normal.

Continue reading…

Un film bun. Poate prea bun

• ars longa vita brevis
George Pistereanu

George Piştereanu

Am fost să văd “Eu când vreau să fluier, fluier”, în obişnuita aglomeraţie de 10 spectatori pe sală de cinema pe care publicul o face la producţiile româneşti. M-au întrebat prietenii dacă mi-a plăcut şi le-am zis că nu. Am vrut chiar să plec pe la jumătatea filmului. Dar nu pentru că ar fi fost prost, ci, dimpotrivă, prea bun. Să mă explic.

Lui Florin Şerban i-a reuşit performanţa de a face un film aproape ca un reportaj despre puşcăriile româneşti, această subterană barbară despre care preferăm, în general, să ştim cât mai puţin. Pelicula e atât de veridică, încât am avut de câteva ori reflexul de a-mi feri privirea. Poate şi pentru că nu sunt străin de subiectul filmului. Iar George Piştereanu, care face un rol de compoziţie genial, e o adevărată revelaţie. Totul, de la privire, gesturi şi până la ticul verbal te fac să crezi că nu doar Papan Chilibar, ci şi el ar fi un fost puşcăriaş, reconvertit la actorie.

Pe scurt, “Eu când vreau să fluier, fluier” mi s-a părut un exerciţiu de mare virtuozitate. Dar între virtute şi viciu e o linie foarte subţire pe care mi s-a părut că filmul lui Florin Şerban a trecut-o în mai multe rînduri.

M-am gândit tot timpul cât a durat proiecţia cât de mult trebuie să se fi documentat regizorul şi actorii pentru a construi până la cel mai mic detaliu universul penitenciar şi am apreciat acest efort. Numai că rezultatul semăna uneori atât de izbitor cu ceva ce aş vedea la “Reporter special” sau la “România, te iubesc”, încât am ajuns să regret lipsa unei cât de mici mistificări, a unei tuşe artistice care să facă întreaga atmosferă mai digerabilă.

Continue reading…

Idilă pe două roţi

• biciclete

Stimaţi biciclişti, stimate bicicliste, îngăduiţi-mi să vă fac o confidenţă. Am o nouă dragoste: iubesc Brompton-ul. Idila noastră a debutat într-o dimineaţă de martie la ProMotor, iar jurămintele ni le-am făcut sâmbata asta la Bikewalk, unde prietenii ne-au urat tradiţionalul “Pistă de piatră!”.

A fost dragoste la prima vedere. Am dorit-o de cum i-am văzut silueta, m-a cucerit definitiv când i-am simţit cuplul şi am început să tânjesc după ea încă de la prima pliere. Spre deosebire de mine, care am mai fost cu câteva biciclete până la ea, ea nu s-a mai lăsat pliată de nimeni până la mine. A fost o experienţă atât de plăcută, încât am mai pliat-o de cel puţin zece ori încă din prima zi şi în zilele care au urmat şi încă nu m-am săturat. Poate să fie şi din cauză că treaba asta durează mai puţin de 30 de secunde. “Eh, de-ale tinereţii valuri!”, suspin eu, ruşinat, după fiecare experienţă, iar ea, gentilă, îmi spune că de vină sunt constructorii britanici care făcut-o nu doar frumoasă, ci şi teribil de deşteaptă.

Chiar şi când nu suntem împreună, mă linişteşte gândul că mă aşteaptă cuminte în portbagaj, gata să mă scoată din orice aglomeraţie şi să mă ajute să ajung la timp la orice întâlnire. La timp şi nu oricum, ci foarte stylish, ca un dandy britanic scos din paginile GQ, ediţia de vară.

Ştiu că probabil vă întrebaţi ce planuri avem şi dacă ne gândim deja la un Brompton mai mic, dar cred că m-am întins deja prea mult cu confidenţele astea. Mai bine las imaginile să vorbească de la sine: