Câţi ani are fiul tău? În ce fel încerci să-l creşti?
Fiul meu are 9 ani şi cred că esenţiale sunt până la urmă noţiunile de bază. Acela că a purta un nume e o datorie. Cred că asta este esenţial. Şi faptul că nu trebuie să vrea ceea ce vede la alţii. Un play station, un Wii, mai ştiu eu ce, toate noile tehnologii. „Da’ toată lumea are.” Tocmai asta este. Prin ce vrei tu să fii deosebit faţă de ceilalţi?
El are ceva ceilalţi copii nu pot avea.
El are ceva ce ceilalţi copii nu pot avea, dar înţelege mai greu că acel ceva sunt mai mult îndatoriri decât merite. Înţelege nişte lucruri, însă, ca orice copil, le şi uită destul de repede.
E foarte important în familiile noastre, şi nu ştiu dacă e bine sau rău, dar e un fapt şi o tradiţie ţinuta la masă. Ăsta este un lucru absolut esenţial. E unul din, cred, examenele fundamentale ale familiilor cu tradiţie. Modul în care te porţi la masă. Ei, e un chin… Şi, sigur, sunt familii, unde chiar li se pun cartea pe cap şi două la subţioară, chiar şi ca adulţi.
Se mai face asta în zilele noatre?
La mine în familie, nu, dar în alte familii, da. În alte familii, da. Şi admir totdeauna efectele acestei educaţii. Nu ştiu cum se face, nu cunosc totdeauna mijloacele, dar, de pildă, am fost la familia Sturdza care are o foarte frumoasă casă construită pe malul lacului Bicaz şi erau bunicii, fiii şi nepoţii.
Nepoţii fiind de vârsta lui Alecu: nouă ani, şapte, cinci, ceva de genul ăsta. Noi ne-am aşezat la masă foarte frumos, cu mâna pe masă şi aşa mai departe, copiii mâncaseră deja. Şi copiii s-au dus la spălat şi au venit să ne spună noapte bună. Foarte frumos s-au înşirat toţi trei şi au pupat pe obraz o dată pe fiecare: „Bonne nuit, bonne nuit, bonne nuit”. Şi frumos încolonaţi s-au dus la culcare.
Ei, lucrul ăsta foarte rar îl mai vezi la generaţia de azi. Poate că ar fi fost un lucru curent acum 30 de ani.
E un pic ca în “Sunetul muzicii” ce povesteşti tu.
Da, da, da.
Dar eu tot timpul mă tem că există şi un colonel von Trapp în povestirile astea.
Cred că da, cred că da. Cred că există o disciplină şi o rigoare. Fiecăruia i se pare la celălat, văzând-o, că este absurdă. Mie mi se pare absurd la unii dintre părinţii din familiile apropiate că îi pun în genunchi pe coji de nucă, chiar şi astăzi. Prietenilor mei li se pare absurd că îi spun copilului că nu are voie să se ridice de la masă până nu a terminat toată lumea. Sau, dacă vrea, că trebuie să ceară voie. Uneori depinde de context. Dacă toţi ceilalţi copii au plecat, nu o să-l chinui pe copilul meu singur. Dar nu are voie să se ridice fără să întrebe şi în niciun caz nu pleacă între feluri de la masă, no way. Şi asta orice s-ar întâmpla. Pot să se ridice toţi copiii şi să plece. El trebuie să rămână la masă până la capăt, să se ţină drept şi la sfârşit să întrebe „Tată am terminat. Am voie să mă ridic de la masă?” „Da, Alecule, du-ţi şi farfuria”, uneori, sau „Da, Alecule” pur şi simplu.
Unii părinţi îmi spun: „Mihai exagerezi…” Am fost votat, de altfel, în vacanţă trecută ca cel mai sever părinte. Dar şi totodată cu cel mai bine crescut copil. Prietenii mei nu văd o legătură între astea. Cică eu sunt prea sever, dar copilul e bine crescut.
