De ce votez

May 25, 2014 • societate civila

Am mers la vot de fiecare dată și voi continua să merg toată viața. —

Bunicii și părinții mei n-au avut voie să voteze vreme de 45 de ani. După 25 de ani de democrație, eu încă nu m-am săturat de mers la vot și n-am să mă satur câtă vreme voi trăi.

Votez pentru că în decembrie 1989 mii de români și-au riscat viața pentru ca eu să mă pot bucura de alegeri libere. Celor care au căzut secerați de gloanțe le datorez măcar atât: să-mi exercit dreptul plătit de ei atât de scump.

Respect dreptul celor care nu vor să meargă la vot, dar nu voi fi niciodată de acord cu ei. Disprețul generalizat față de politică și față de politicieni este începutul tuturor derivelor anti-democratice. Drumul spre Iad e întotdeauna pavat cu bune intenții. Nu contați pe mine.

Am să aleg oricând gândirea politică și compromisul în locul inflexibilității și al intransigenței. Am să prefer întotdeauna să votez răul mai mic decât să stau să aștept ca strada (acest mecanism, oh, atât de democratic!) să producă liderul salvator, mișcarea salvatoare, partidul salvator.

Ziua Cărturarului

May 23, 2014 • cei trei tenori • mergi pe mana mea

Gabriel Liiceanu împlinește astăzi 72 de ani —

În anii ’90, când părea că economia nu va ieși niciodată din recesiune și nici democrația de sub zodia lui Ion Iliescu, în bibliotecile românilor au început să-și facă apariția butelii de oxigen, canistre de libertate și conserve de gândire critică sub forma unor volume pe cotorul cărora era tipărită inconfundabila siglă a editurii Humanitas.

Numele acesta, împrumutat de fondatorul editurii de la Cicero (care a fost inspirat, la rândul lui, de paideia grecească), a jucat de la bun început rolul unei declarații de misiune: Gabriel Liiceanu a crezut că nu putem fi buni cetățeni, implicați activ și constructiv în viața cetății, în absența virtuților pe care numai studiul literaturii, al istoriei și al filosofiei ni le poate cultiva.

Între congenerii mei sunt mulți care se regăsesc în ideile și opțiunile politice ale cărturarului, după cum sunt mulți și cei care le contestă. Dar și unii și ceilalți îi datorăm lui Gabriel Liiceanu cărțile care ne-au format abilitățile de a gândi critic, de a judeca singuri și de a ne forma propriul sistem de valori.

Mircea Dinescu despre Corneliu Coposu

May 20, 2014 • remember

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu, una dintre cele mai luminoase figuri ale politicii românești din ultimii 25 de ani. Reproduc aici rândurile publicate de Mircea Dinescu în Academia Cațavencu la moartea Seniorului, cu regretul că nu le-am găsit în altă parte pe Internet, pentru a face cuvenita trimitere către original.

A muri înseamnă a pleca un pic

Mircea Dinescu

Cu zece ani în urmă îndrăznisem să propun Patriarhiei să-l așeze în rândul sfinților pe singurul politician român care nu și-a mâncat covrigul aurei în timpul vieții. Fiindcă nu am primit până acum niciun răspuns, îmi reînnoiesc cererea:

Întocmai cum radarul aeroportului Otopeni n-are putirința de a detecta prezența îngerului în spațiul nostru aerian, nici radarul chior al Patriarhiei Române n-a sesizat în preajmă-i fâlfâirea de aripă și flama de deasupra creștetului lui Corneliu Coposu.

Dragoste în vremea fofoloancei

April 28, 2014 • the one

De ce nu scriem despre sex la fel cum vorbim despre futut —

Dacă n-ați citit-o până acum, vă recomand să luați cu voi într-o vacanță traducerea “Amorurilor unui hospodar”, romanul pornografic al lui Guillaume Apollinaire, mai bine cunoscut francofonilor sub titlul “Onze mille verges”. Micul volum redă pățaniile prințului Mony Vibescu, “hospodar ereditar” valah, care călătorește pe ruta București – Paris – Sankt Petersburg, în compania tovarășilor săi, Cornabeux, Culculine și Alexine, împreună cu care nu se dă în lături de la absolut nimic pentru a-și satisface poftele sexuale. În numai câteva zeci de pagini, Apollinaire reușeste performanța de a face inventarul celor mai surprinzătoare practici sexuale, multe dintre ele pedepsite și astăzi de legea penală.

Dar ceea ce m-a șocat în ediția pe care mi-am cumpărat-o în anii liceului, de la un buchinist, nu au fost partidele de sex în sine, ci limbajul folosit de traducător pentru a le descrie. În loc să-mi inducă excitație sau repulsie, scenele îmi provocau de fiecare dată hohote de râs atunci când traducătorul pomenea de „ștromeleagul” prințului Mony sau de „fofoloanca” vreuneia dintre partenerele sale.

Baloane de săpun

April 22, 2014 • evenimentul zilei

Deschide ochii când mergi pe stradă şi uită-te pe unde mergi. Învaţă s-o priveşti în ochi pe vânzătoarea de la metrou, vorbeşte cu şoferii de taxi, sună-ţi colegii la 8 dimineaţa şi întreabă-i dacă au văzut ce zi frumoasă e afară. Nu aştepta până când ajung la serviciu. E prea târziu. Şi-au băut deja cafelele, şi-au fumat ţigara şi s-au culcat la loc. E păcat să-şi trăiască viaţa într-o zi de lucru. Se păstrează. Nu-i întreba pentru ce. Nu merită deranjul. E o formă blândă de criogenie. Se lasă trăiţi de viaţă în speranţa că cine nu cade singur în dimineaţă râde mai bine. Ai văzut ce frumos ştiu să rânjească?

Deschide ochii. În autobuze, pe stradă, în maşini, în metrou, în tramvaie oamenii dorm. Ca nişte baloane de săpun care se bucură de schimbarea climatică pentru că le produce puţină dilataţie. Acele, unghierele şi forfecuţele ar trebui interzise pe toate mijloacele de transport în comun. Dacă umbli cu obiecte ascuţite la tine, aşteptă-te să fii luat de terorist. Oamenii se tem de marea dezumflare ca de al treilea război mondial. Ai grijă! Se citeşte pe faţa ta că n-ai mai dormit de câteva dimineţi. Mutra asta lucidă e un pericol pentru gonflaţia globală. Acupunctura e noul Ji‘had.

Toate la timpul lor

April 10, 2014 • locuri • the one

Nimic nu mai e ce-a fost —

Acum niște ani, în cercul meu de prieteni devenise de bon ton să începi orice conversație despre Vama Veche cu lamentația că s-a umplut de puști. Apoi cineva a observat că e posibil ca media de vârstă a faunei de noapte din bătrâna localitate de frontieră să fi rămas, în ciuda aparențelor, constantă, și ca noi să ne mai fi maturizat oleacă, ceea ce ar explica iluzia optică.

Nu mai știu cum au reacționat ceilalți, dar pe mine explicația m-a convins. Am venit prima dată în Vamă la 17 ani și nici atunci nu mi s-a părut că aș fi cel mai tânăr. De atunci s-au schimbat multe, s-a construit mult și urât, dar vârsta medie a petrecăreților de noapte a rămas, de fapt, cam aceeași. Iar multe dintre diferențele care-i scot din minți pe „vechii” vamaioți au pur și simplu de-a face cu faptul că tinerii de 16-22 de ani de azi petrec puțin mai altfel decât o făceau tinerii de 16-22 de ani acum un deceniu, când vamaioții optzeciști și nouăzeciști se plângeau, la rândul lor, că „Vama nu mai e ce-a fost” și că „s-a umplut de puști”.

Scrisoare pentru Andreea

March 21, 2014 • Uncategorized

Dragă Andreea,

Vreau să-ți scriu ție, nu cititorilor mei, pentru că mi-e prea greu să scriu despre tine și nici nu știu cum s-o fac.

Voiam de mult să-ți spun câteva lucruri, dar am așteptat să-ți termini tu socotelile cu boala, am tot sperat că ne vom reîntâlni de aceeași parte a frontului – eu, bine mersi, cu un cearcăn în plus sau în minus, și tu, întărită de focul luptei, mândră de cicatricile tale, cu multe cearcăne, dar frumoasă și învingătoare și mai plină de viață decât toți cei din jurul nostru.

Ți-aș fi spus atunci că, deși nu aveai decât 25 de ani când ai început lupta cu cancerul, mi-ai predat niște lecții de viață mai bine decât au făcut-o unii dintre mentorii mei, care au de două ori vârsta ta.

Lecția răbdării. Lecția tenacității. Lecția curajului. Lecția generozității. Lecția decenței.

Și, deși n-am vrut-o, deși o refuz și acum, când îți scriu rândurile astea tardive, lecția despre moarte. Știu bine că n-ai vrut-o nici tu. Dar ne-ai predat-o cu aceeași seriozitate cu care ai făcut totul în viață.

În Talmud se povestește că un sobor de înțelepți i-ar fi spus lui Alexandru cel Mare că, pentru ca un om să poată trăi, el trebuie să învețe să moară. Mi-ar fi plăcut să fii acolo, pentru că te bănuiesc că nu ai fi lăsat netaxat acest calambur ieftin. Încerc să zâmbesc, să-mi imaginez cum ți-ai fi dat ochii peste cap la auzul unei cugetări atât de adânci, dar nu pot. M-apucă doar jalea când mă gândesc ce frumos ai mai fi trăit tu dacă n-ai fi dus lecția asta despre moarte până la capăt.

Mai e o poveste în Talmud, tot cu Alexandru Macedon care, în timpul unei campanii în Africa, dă peste o cetate unde trăiau numai femei. După cum era obiceiul cuceritorilor, le cere să-i aducă pâine, iar femeile îi aduc o pâine din aur pe o tipsie aurită. “În cetatea astea, voi mâncați pâine de aur?”, le întreabă Alexandru. Iar ele îi răspund în cor: “Dar dacă voiai pâine, nu găseai pâine obișnuită la tine acasă? De ce a trebuit să vii de peste mări și țări dacă n-aveai nevoie decât de pâine?” Mi te imaginez foarte bine în scena asta, te văd aievea cum îți ascunzi cu greu un zâmbet în vreme ce-i dai tânărului belicos peste nas și-l lași fără replică. Sau cel puțin așa-mi place să-mi aduc aminte despre tine – isteață, neînfricată și neiertătoare cu cei prea plini de ei.

Dar nu mă pot opri să nu mă întreb și eu acum același lucru: dacă voiai să ne înveți despre răbdare, despre tenacitate, despre curaj, despre generozitate și despre decență, nu puteai să ne înveți pur și simplu? De ce a trebuit să treci prin toată suferința asta, la o vârstă la care alții nici nu s-au dumirit bine încă ce e cu viața? De ce n-ai ieșit învingătoare, ca-n filmele americane și-n cărțile pentru copii? De ce ești deodată de cealaltă parte a frontului, iar noi suntem tot aici, mulți dintre noi fără să avem habar că există un front, că se dă o luptă, că unii pierd lupta?…

Când boala asta ursuză a venit la tine și ți-a cerut viața, i-ai pus-o degeaba pe o tipsie de aur. Hapsâna n-a văzut cât erai de tânără, că-ți plăceau copiii, ecologia și proiectele de voluntariat, ți-a luat-o cum s-a obișnuit să ia viața oricui. N-a înțeles nimic din parabola ta.

Am așteptat prea mult și acum e prea târziu. Vezi tu, de asta aveam nevoie să te am alături. Cuvintele astea două, “prea târziu”, sunt sărate la gust și parcă tot nu se lasă scrise.

Am să mă silesc să pricep eu ce n-a priceput proasta asta de boală, e tot ce mai pot să fac. Pentru mine, dragă Andreea, ai fost un om între oameni, care m-a învățat să trăiesc mai frumos, mai demn și mai bine. În sufletul meu ai să rămâi mereu cu zâmbetul hotărât și cu entuziasmul cu care te-am cunoscut în prima zi. Îți mulțumesc pentru că ai pășit în viața mea și pentru că m-ai învățat cea mai grea lecție dintre toate.

Rămas bun, draga mea.

Cei care doresc să-și ia rămas bun de la Andreea o pot face duminică la capela Bisericii Sfânta Maria de pe strada Iani Buzoiani 1 (la baza podului Grant) ). Slujba de înmormântare va avea loc la biserica de lângă capelă luni la ora 12:00, iar înhumarea la Cimitirul Sf. Maria.

Aer curat

March 12, 2014 • the one

Prietenia dăunează grav fumatului

Dintre luptele pe care le-am dus cu mine însumi, cea mai lungă, mai dificilă și mai extenuantă a fost cea cu fumatul. La data la care citiți acest text au trecut deja șaiprezece luni în care nu m-am mai atins de o țigară și nici nu am mai simțit tentația s-o fac, dar au trecut aproape opt ani de când am început pentru prima dată lupta cu această boală blestemată, care m-a făcut uneori să pun la îndoială toate celelalte realizări ale mele și toată stăpânirea de sine de care mă credeam în stare.

Dintr-un punct de vedere, m-am bucurat să mă întorc în România pentru că, trăind în California, unde fumatul nu mai este tolerat aproape nicăieri, mă întrebam uneori dacă mi-am înfrânt cu adevărat dependența sau dacă nu cumva doar i-am slăbit strânsoarea. Abia după ce am petrecut câteva luni la București, înconjurat din nou de fumul de țigară, de pachetele de țigări aruncate peste tot și de prieteni care trag în piept cu voluptate și fără regrete, am răsuflat liniștit (vorba vine): chiar m-am vindecat, nu mai simt nicio tentație când cineva fumează lângă mine.

Ce n-a trecut, din păcate (sau, mai bine zis, din fericire), este reacția neplăcută pe care mi-o provoacă fumul de țigară. Nu mă deranjează o țigară aprinsă într-un spațiu deschis (sau într-un spațiu închis foarte bine aerisit), atâta vreme cât interlocutorul meu nu le “sudează”. Cu adevărat supărător este, însă, când sunt mai mulți fumători pe o rază de câțiva metri pătrați, iar aerul capătă culoarea, mirosul și consistența gazelor de eșapament.

Știu (din cărți și din experiență) că nicotina atrofiază mirosul și că fumătorii și fumătorii nu-și dau seama cât e de neplăcută atmosfera pe care o creează, așa că le propun să-și imagineze că într-unul dintre restaurantele sau într-una dintre cafenelele lor preferate, la câțiva metri de ei, cineva ar prăji niște ceapă într-o tigaie în care uleiul n-a mai fost schimbat de câteva săptămâni. Cam așa mă simt eu.

Intru într-un restaurant sau o cafenea, simt un iz neplăcut, dar îmi zic că e suportabil. Îmi deschid laptop-ul să lucrez ceva sau încep o conversație cu interlocutorii mei și nu observ că localul devine tot mai populat. Apoi, deodată, încep să curgă vălătucii de fum. La o masă sunt șase oameni și toți șase fumează. În spatele meu, cineva a lăsat o țigară aprinsă în scrumieră și fumul înecăcios vine fix spre mine. Altcineva e așa de preocupat de conversație, încât țigara îi fumegă în mână de minute bune și fumul ei mă găsește tot pe mine de mușteriu. În cele din urmă, ajung să mă usture ochii și, căutând cu privirea cea mai apropiată sursă de poluare, îmi dau seama că nimeni nu mai fumează de fapt la mică distanță de mine, dar că aerul localului a fost deja înlocuit cu o pâclă de fum, în genul smog-ului londonez din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Ca fost dependent, știu că e foarte greu să le ceri fumătorilor să fumeze cu măsură.

Soluția mea, prin urmare, este să evit localurile unde se fumează peste tot. Dar ce te faci cu prietenii care fumează? Recunosc că am ezitat o vreme să le cer să mergem în localuri pentru nefumători (dacă legea s-ar respecta în România, ele ar fi mult mai multe, dar asta e o altă discuție) pentru că știu, din amintiri proprii, cât de chinuitor poate fi sevrajul nicotinic.

Pe de altă parte, de când m-am întors în București ca nefumător, am descoperit o nouă formă de chin: expunerea prelungită la smogul de cafenea sau de restaurant. În cele din urmă, mi-am dat seama de unde venea reticența mea:

A-ți cere dreptul la aer curat în fața prietenilor revine la a pune o întrebare simplă – “Cine e mai important pentru tine? Eu sau țigara?”.

Înclin să cred că teama de a primi un răspuns nedorit la această întrebare nespusă este ceea ce ne face să ocolim subiectul fumatului atunci când planificăm ieșiri în oraș. Dacă sunteți nefumători, vă urez să aveți curajul de a le pune această întrebare prietenilor și prietenelor voastre și vă doresc să primiți același răspuns îmbucurător pe care l-am primit și eu din partea prietenilor mei și a prietenelor mele.

:: The One, decembrie 2013

:: foto: ckanderson (Chris) on deviantART

Zbor deasupra șinelor de tren

March 5, 2014 • the one

O pasarelă spre secolul trecut

Care-i prima imagine cu care îţi iese Bucureştiul în cale? Pentru mulţi, poate fi peronul Gării de Nord, pentru alţii e vorba de cele două benzinării de la ieşirea de pe A1 sau de Casa Presei sau de unul dintre hipermarketurile de pe Centura Capitalei.

Pentru navetiştii săraci din Ilfov, imaginea cu care Bucureştiul îi întâmpină de zeci de ani este a pasarelei de călători Griviţa.

Muncitorii care coboară la primele ore ale dimineţii în stația București Basarab haltă urcă pe scheletul albăstriu, lung de peste 200 de metri, pentru a ieşi prin strada Halta Griviţa (vechea denumire a stației C.F.R.) pe Calea Griviţei în dreptul staţiei de metrou cu acelaşi nume.

Dacă nu locuieşti în zonă, probabil nici nu ştiai de existenţa pasarelei. Mult mai cunoscută şi frecventată a fost pasarela Basarab, care trecea pe deasupra stației București Basarab și care a fost desfiinţată odată cu începerea lucrărilor la pasajul început de Băsescu și terminat de Oprescu.

Strada Halta Griviţa se înfundă în două buticuri care vând ţigări şi alcool ieftin. Au muşterii chiar şi la 6 dimineaţa, când tot se găsesc doi-trei muncitori care nu-şi pot începe ziua de lucru fără o sută-două de “săniuţă”. În spatele buticurilor e o scară metalică pe care se urcă pe platforma ruginită, încadrată, în toată lungimea ei, de o cuşcă de fier, ca şi cum balustrada singură n-ar fi fost suficientă ca să tempereze instinctul suicidar al călătorilor.

Soarele răsare de după blocurile care străjuiesc Calea Griviţei, iar răsăritul privit de pe pasarelă e un miracol cu puţini spectatori. Îngânduraţi de griji mărunte, în care ziua chenzinei nu iese niciodată la socoteală cu banii de mâncare, de drum, de şcoală sau de haine pentru cei mici, navetiştii trec grăbiţi deasupra şinelor de cale ferată, mărşăluind în ritmul implacabil al Timpurilor Moderne.

Dacă treci pasarela şi cobori spre Calea Giuleşti pe o străduţă fără nume, paralelă cu strada Prunaru, dai peste o prăvălie cu o firmă ruptă dintr-un alt timp: “La Mitică. Reparaţii încălţăminte”.

La întoarcere, poţi să zăboveşti puţin pe pasarelă şi să arunci o privire spre depoul circular Bucureşti Călători ori spre Atelierele C.F.R. Griviţa. În 1933, aici a avut loc una dintre cele mai mari greve muncitoreşti, reprimată brutal de guvernul Vaida-Voievod. Pe 15 februarie muncitorii s-au baricadat în hala mare şi au protestat împotriva reducerii salariilor (era în timpul Marii Crize). Timp de o zi şi o noapte, sirena, folosită pentru a anunţa începutul şi sfârşitul turelor, a sunat din oră în oră. La comanda subsecretarului Armand Călinescu, armata şi jandarmii au intrat în forţă a doua zi şi au deschis foc asupra greviştilor, dintre care şapte şi-au pierdut viaţa.

S-a făcut foarte mult caz în legătură cu această grevă în cei 50 de ani de dictatură comunistă, în timpul căreia s-au fabricat eroi falşi ca Vasile Roaită și prezențe fictive (ca cea a conducătorilor comuniști care, în realitate, la ora la care armata a deschis focul, erau deja arestați).

În contrapartidă, în ultimele două decenii de democraţie nu s-a mai vorbit aproape deloc sau mai întotdeauna ironic despre acest episod sângeros din timpul domniei lui Carol al II-lea, care nu dă bine în diorama idilică a interbelicului românesc.

Ca şi pasarela Griviţa, grevele de la uzinele cu acelaşi nume sunt un fragment din istoria Bucureştiului pe care l-am uitat la capătul unei străduţe care nu duce nicăieri. Muncitorii păşesc în fiecare zi pe platforma acestui Arc de Triumf al separaţiei dintre săraci şi mai puţin săraci, în lumina rece a aceluiaşi răsărit pe care-l vor ignora, cel mai probabil, şi copiii lor.

:: The One, februarie 2014

Scrisoare de la MȚR

February 4, 2014 • mergi pe mana mea

Dragi prieteni,

Vă scriu pentru a vă invita personal la o expoziție care ar putea trece altfel neobservată printre cei mai puțin interesați de etnografie și folclor.

Sub titlul În urma acului. Românii de la est de Bug, Muzeul Țăranului Roman expune nu numai o colecție de cusături ale românilor din Ucraina de astăzi, o colecție ascunsă timp de 70 de ani, ci își asumă documentarea și expunerea poveștii acestor cusături și a expediției care a produs colecția, desfășurată într-o perioadă despre care se vorbește astăzi puțin în România, al doilea război mondial.

Sociologul Anton Golopenția, director pe atunci în Institutul Central de Statistică, a primit în 1941 ordinul de a organiza o cercetare la est de Bug, în Reichskommissariat Ukraine (Ucraina sub ocupație germană) pentru a găsi, înregistra și documenta populația românească din zonă. Acțiunea se numea IREB (Identificare românilor de la est de Bug).

Ceea ce ar părea la prima vedere o cercetare pur științifică, deși pe timp de război și într-o zonă de ocupație militară, devine la o privire mai atentă cel puțin problematică. La înscrierea pe listele echipei, fiecare familie primea un pachet-dar din partea guvernului român (sare, zahăr, săpun, tutun, chibrite). Listele nominale produse de echipa de 18 angajați ai Institutului de Statistică precum și recomandările lor urmau să fie folosite într-un amplu proces de repatriere / schimb de populație amânat până când apropierea Armatei Roșii l-a făcut imposibil.

Anton Golopenția a fost arestat în procesul Pătrășcanu și a murit în anchetă, în 1951, la închisoarea Văcărești. Cusăturile, ca dealtfel întreaga poveste IREB au rămas ascunse în toată perioadă comunistă. Sanda Golopenția, fiica lui Anton, le-a luat cu ea în Statele Unite în anii 1980. În 2005 ele au fost donate Muzeului Țăranului Român care le expune acum pentru prima oară.

Înregistrari muzicale la est de Bug (1942)

Anton Golopentia la est de Bug (1942)

Horoțkaia, sat românesc la est de Bug (1942). Fotografie de Nicolae Economu

Stergarele colectate în Valea Donețului (Ucraina) în 1943 au așteptat 70 de ani pentru a fi expuse acum la Muzeul Țăranului Român.

Româncă la est de Bug (1942). Fotografie de Mircea Petrescu

Afișul expoziției, desenat de Ioana Bătrânu.

Recunosc că primul impuls în expunerea acestei colecții a fost o abordare estetică (cusăturile sunt într-adevăr de o rară frumusețe) care să treacă sub tăcere, discret, o poveste pe care nu știam cum să o spunem. Cuvinte precum repatriere, renaționalizare, reviriment etnic, schimb de populație nu păreau să se potrivească cu frumusețea tăcută a ștergarelor. Și totuși făceau parte din aceiași poveste. Nu ar fi existat una fără cealalată. Așa că am încercat să expunem onest, asumându-ne neștiința și propriile întrebări fără răspuns, fără să ascundem ceea ce și nouă ne dădea un sentiment acut de disconfort.

Vă invit să vedeți această expoziție ca pe o încercare de a prezenta un trecut problematic, în general neasumat în societate românească, încercând să înțelegem și nu să îndreptăm degete acuzatoare. Sper că am reușit o expoziție care să nedumerească și să invite căutări și interogații, nu verdicte și acuzații.

Vă aștept cu drag miercuri, 5 februarie la ora 17.00 la vernisaj sau oricând până pe 2 martie pentru a vedea expoziția.

Simina Bădică
Muzeul Țăranului Român