Triunghiul dramei

• elle • psihologie

Psihiatrul Eric Berne credea că cele mai multe dintre interacţiunile noastre sunt jocuri psihologice, adică nişte mini-scenete în care ne asumăm mereu aceleaşi roluri şi pe care le jucăm de nenumărate ori cu acelaşi rezultat.

Ca să înţelegeţi despre ce este vorba, cel mai simplu este să vă imaginaţi următorul dialog.

Ana: “Vai, dragă, ce bine arăţi, sunt aşa de invidioasă pe tine, eu nu reuşesc deloc să scap de kilogramele astea…”
Ioana: “Mulţumesc, dar să ştii că nu e nicio filosofie, trebuie doar să mănânci echilibrat şi să faci sport.”
A: “Da, ai dreptate, dar eu de sală nu reuşesc să mă ţin, iar cu mâncarea, ştii şi tu ce se găseşte prin oraş.”
I: “De ce nu-ţi iei un antrenor? Cât despre mâncare, e foarte simplu, poţi să-ţi iei la pachet.”
A: “Da, ştiu, dar n-am eu bani de antrenor şi nici timp să-mi fac pachet de dimineaţă, trebuie să ajung la fix, ştii cum face şefa dacă întârzii”
I: “Păi de ce nu mergi la un grup de tae bo sau de pilates, e tot cu antrenor, şi nu e deloc scump. Şi dimineaţa poţi să te trezeşti cu 15 minute mai devreme ca să ai destul timp.”
A: “Da, aş putea, dar eu nu sunt deloc o persoană matinală, ar fi un chin să dorm şi mai puţin, iar la grup nu-mi place, ştii că nu sunt în largul meu cu tot felul de necunoscute”.

Conversaţia asta poate continua la nesfârşit până când fiecare interlocutoare îşi va întări convingerea cu care a intrat de fapt în conversaţie: Ioana se va convinge că Ana nu merită să fie ajutată, iar Ana se va convinge că Ioana nu e deloc în stare să ajute pe cineva.

În termenii doctorului Berne, Ioana joacă “De ce nu?”, iar Ana joacă “Da, dar”, două dintre cele mai răspândite jocuri de pe planetă. Alte jocuri care vă sunt, cu siguranţă cunoscute sunt: “Care pe care”, “Prinde-mă dacă poţi”, “Nu mi se pare normal” (jucat în special la şedinţele cu părinţii) sau “Ţi-am spus eu”. Eric Berne a descris foarte plastic aceste jocuri într-o carte, Games People Play, care a fost multă vreme bestseller în Statele Unite. Sunt zeci de jocuri enumerate în această carte, iar psihologii au identificat în ultimele decenii nenumărate altele.

Între jocurile psihologice şi interacţiunile autentice sunt câteva diferenţe notabile: în jocuri purtăm măşti, pentru că jucăm roluri, iar rezultatul este mai întotdeauna predictibil. În plus, la sfârşitul unui joc, toţi jucătorii se simt prost.

Continue reading…

Respect, Google!

• cu stangu-n dreptu

These attacks and the surveillance they have uncovered–combined with the attempts over the past year to further limit free speech on the web–have led us to conclude that we should review the feasibility of our business operations in China. We have decided we are no longer willing to continue censoring our results on Google.cn, and so over the next few weeks we will be discussing with the Chinese government the basis on which we could operate an unfiltered search engine within the law, if at all. We recognize that this may well mean having to shut down Google.cn, and potentially our offices in China.

The decision to review our business operations in China has been incredibly hard, and we know that it will have potentially far-reaching consequences. We want to make clear that this move was driven by our executives in the United States, without the knowledge or involvement of our employees in China who have worked incredibly hard to make Google.cn the success it is today. We are committed to working responsibly to resolve the very difficult issues raised.

:: de aici via Emi Gal twit

Operaţiunea “Blenderul”

• advertorial

Primul lucru pe care mi-am propus să-l cumpăr în cadrul campaniei organizate de BRD şi de GeCAD ePayment a fost un blender. Nu avem aşa ceva la birou şi mie smoothie-ul mi se pare varianta cea mai comodă de preparare a fructelor pentru o gustare între mese. Storcătoarele elimină pulpa, adică toată fibra, aşa că nu mai sunt adeptul lor.

Am încercat întâi la Altex, am selectat produsul, mi-am făcut cont, am intrat în coşul de cumpărături, am selectat comanda, dar totul s-a blocat la butonul “Pasul următor” (Esti gata sa precizezi adresa de livrare?) care a refuzat să încarce noua pagină.

Mi-am încercat norocul şi pe emag.ro. Am ales un blender Kenwood care prepară smoothie-ul direct în cană.

În ultimul pas al achiziţiei, mi s-a cerut să creez un cod nou de securitate, cerut de Mastercard. A trebuit să completez un cod care în limba engleză începea cu primele două litere din numele meu, iar în limba română era numele mamei înainte de căsătorie. Am sunat la bancă şi am clarificat problema de traducere. Acum aştept blenderul.

Codul ăsta spuplimentar de securitate, ţin totuşi să precizez, e un lucru bun – dacă cineva îmi fură cardul nu-l poate folosi pentru plăţi online fără să ştie codul.

Continue reading…

Atelier de cunoaştere personală

• mergi pe mana mea

Psihologul Anca Coman şi coach-ul Rodica Obancea, doi oameni cu care mi-a făcut plăcere să învăţ şi să lucrez în ultimul an, organizează un atelier de cunoaştere personală care va folosi elemente de analiză tranzacţională şi tehnici de psihodramă.

Dacă vrei să ai un 2010 mai lucid, te sfătuiesc să încerci acest atelier. Nu e nevoie să ai nicio pregătire psihologică specială, atelierul se adresează oamenilor obişnuiţi, dornici de o mai bună cunoaştere de sine.

Bună ca viaţa – despre starea de bine

• in media

Ediţia în care am discutat despre starea de bine, echilibrul sănătos dintre minte, corp şi spirit sau cum să ne simţim mai bine în pielea noastră.

Invitat principal: Andreea Marin Bănică. Psihoterapeuţii invitaţi în această ediţie: Cristina Fülöp, Alfred Dumitrescu, fost preşedinte al Societăţii Române de Psihanaliză, John Parr şi Eugen Hriscu.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

ePayment: engage!

• advertorial

În iureşul de dinaintea plecării în concediu, am reuşit să pierd cardul BRD ePayment cu care vă povesteam că trebuie sa fac cumpărături şi să câştig puncte de fidelitate.

Cei de la BRD s-au mişcat exemplar şi în câteva zile aveam deja alt card, dar eu eram deja pe picior de plecare şi mi-am promis să nu mai lucrez şi să nu mai scriu pe blog în vacanţă. Aşa că reiau acum experimentul de shopping (promoţia cu punctele de fidelitate e valabilă până la sfârşitul lui ianuarie).

Am studiat acum mai atent site-ul epayment.ro şi am stat de vorbă cu oamenii de la InfoCenter-ul GeCAD ePayment. Am aflat aşa: nu acumulez puncte decât dacă fac plăţi pe magazinele online care folosesc sistemul ePayment, iar punctele de fidelitate le pot cheltui doar pentru a obţine reduceri de până la 20% în magazinele partenere (vreo 15).

Ce mi se pare straniu este că, deşi cei de la GeCAD şi cei de la BRD vorbesc de peste 800 de magazine online care folosesc sistemul ePayment, în lista asta nu apar decât vreo sută. Tipul de la InfoCenter cu care am vorbit mi-a explicat că, tocmai, dat fiind numărul mare de magazine, lista nu le poate cuprinde pe toate. Mie, drept să vă spun, ăsta nu mi se pare un motiv (vorbim de 800 de magazine, nu de 80 de mii…).

Deocamdată am să pornesc escapada de cumpărături de la această listă. Dacă mai descopăr ceva pe parcurs, vă ţin la curent.

Venir c’est mourir un peu

• la vita e bella

După cum probabil aţi observat, am fost în vacanţă. Cea mai frumoasă vacanţă după cea de acum doi ani în America Latină. Mi-am promis să încep fiecare an în felul acesta, odihnindu-mă, nu muncind, la soare, nu la frig, cu prieteni, nu cu străini.

M-am întors pe o vreme incertă şi m-am pomenit măcinat de o dilemă naţională: să-mi fac ori nu vaccinul? Am consultat mai multe cadre medicale, rude şi prieteni, şi încă nu m-am decis.

Alt semn sigur al revenirii în Oxymoron-les-Deux-Églises au fost afişele cu mutra lui Honorius Prigoană. Ratasem ştirea înaintea plecării, încă mă strădui s-o diger la sosire.

Până la noi însemnări, vă las în seama unui pasaj din “Shalimar, the Clown” a lui Salman Rushdie, care mi-a înseninat zborul spre Bucureşti. Max Ophuls, cel mai iubit şi cel mai controversat ambasador american la Calcutta, vorbeşte cu fiica lui ilegitimă, India:

“The palace of power is a labyrinth of interconnecting rooms,” Max once said to his sleepy child. She imagined it into being, walked towards it, half-dreaming, half-awake. “It’s windowless,” Max said, “and there is no visible door.

Your first task is to find out how to get in. When you’ve solved that riddle, when you come as a supplicant into the first anteroom of power, you will find in it a man with the head of a jackal, who will try to chase you out again. If you stay, he will try to gobble you up. If you can trick your way past him, you will enter a second room, guarded this time by a man with the head of a rabid dog, and in the room after that you’ll face a man with the head of a hungry bear, and so on.

In the last room but one there’s a man with the head of a fox. This man will not try to keep you away from the last room, in which the man of true power sits. Rather, he will try to convince you that you are already in that room and that he himself is that man. If you succeed in seeing through the fox-man’s tricks, and if you get past him, you will find yourself in the room of power.

The room of power is unimpressive and in it the man of power faces you across an empty desk. He looks small, insignificant, fearful; for now that you have penetrated his defences he must give you your heart’s desire. That’s the rule.

But on the way out the fox-man, the bear-man, the dog-man and the jackal-man are no longer there. Instead, the rooms are full of half-human flying monsters, winged men with the heads of birds, eagle-men and vulture-men, man-gannets and hawk-men. They swoop down and rip at your treasure. Each of them claws back a little piece of it. How much of it will you manage to bring out of the house of power?

You beat at them, you shield the treasure with your body. They rake at your back with gleaming blue-white claws. And when you’ve made it and are outside again, squinting painfully in the bright light and clutching your poor, torn remnant, you must persuade the sceptical crowd—the envious, impotent crowd!—that you have returned with everything you wanted. If you don’t, you’ll be marked as a failure forever.”

Continue reading…

Crăciun fără victime

• cu stangu-n dreptu

Sunt foarte supărat pe un prieten. Nu pentru că m-a sunat acum două seri şi, de beat de era, nu şi-a dat seama decât după vreo cinci minute cu cine vorbeşte. Până la urmă, la ce sunt buni prietenii dacă nu ca să-i suni şi să le vorbeşti cu plm pentru că nu ştii cine sunt şi apoi să le ceri în plm scuze pentru că nu ţi-au spus în plm cu cine vorbeşti. Crăciunul este, din toate punctele de vedere, o sărbătoare a lipsei de măsură, aşa că lipsa măsurii la băutură şi la telefoanele afectuoase nu mă mai poate surprinde.

Supărat sunt pentru altceva. Pentru că am aflat că, la sfârşitul serii, prietenul meu s-a urcat la volan, în ciuda protestelor gazdelor şi ale consoartei. Ca să aveţi tabloul complet, trebuie să vă mai spun şi că omul nostru conduce echivalentul unui tanc pe patru roţi.

Ştiu că-mi citeşte blogul şi mai ştiu că mai sunt nenumăraţi alţi inconştienţi ca el. E drept că Sărbătorile îi răresc printr-un proces de selecţie naturală. Dar în fiecare an apar alţii noi, pentru că stocurile de prostie din sacii Moşului sunt inepuizabile. Dacă şi-ar pune doar viaţa lor în joc, n-aş avea nicio problemă. Dar în pariul ăsta pe care-l fac cu volanul, ei mizează ilicit şi pe vieţile altora. Şi, când pierd, degeaba mai plătesc. Vieţile lor după gratii nu fac nici a zecea parte din vieţile celor pe care i-au trimis pe lumea cealaltă.

Pentru prietenul meu şi pentru cei care uită, din comoditate, să lase maşina acasă când vor să bea mai mult de un pahar de Sărbători, am căutat o scurtă poveste scrisă de un chirurg toracic de la un spital de urgenţă din Bucureşti, de care am aflat prima dată de la Petreanu. E o descriere pe care n-am s-o uit prea curând a stării unui pacient de 19 ani, victimă a unui accident rutier.

Nu dădeam de ea, dar m-a ajutat Cabral cu un video la fel de grăitor:

Între timp, am recuperat şi povestea. Luaţi-vă zece minute, priviţi clipul, citiţi textul şi apoi faceţi ce vă taie capul.

Tic tac

• la vita e bella

M-am tot gândit zilele astea la bătrâneţe, la oamenii bătrâni din jurul meu, la singurătatea lor şi la cântecul lui Brel.

Înregistrarea e din ultimul lui concert, un spectacol cu totul tulburător.

Altă imagine. Leonard Cohen, 74 de ani (azi 75), în concert la Londra:

I had a drink with my old teacher, he is 102 years old today, he was 97 at the time. He said: “Excuse me for not dying.” I feel a little like him.